Bărăgan, un altfel de eden

Rareori mi-a fost dat să mă reîntorc pe acasă, după ce am plecat. Pentru cei care nu mă cunosc personal, ăsta e unul din materialele în care voi pune puțin suflet în peniță.
Nu mereu am fost un puști împătimit după aventură și iubitor de munte, poate de aia am ajuns așa. M-am născut și am crescut într-una din cele mai vechi și sărăcăcioase colțuri ale țării românești, Bărăgan.
Am crescut pe ulițele îmbâcsite de țărână și pline de prichindei desculți, fără griji de boli, bacterii sau chestii de genul ăsta.
Am mâncat din aceeași farfurie cu mulți dintre prietenii mei și nu ne-a fost frică vreodată că vom lua vreo boală unul de la celălalt.

Deși am fost mai firav față de ceilalți amici ai mei nu m-am ferit de la muncile câmpului. Mi-am dorit să mă călească traiul prin sudoare, căldură și sete.
N-am avut noi vreun munte sau vreo mare prin împrejurime, însă ne-am bucurat în felul nostru. Am colindat câmpia în lung și lat, ne-am scăldat prin canale de irigat sau am pescuit pe unde am apucat.
Un lucru cert l-am putut învăța cât am copilărit în acest loc greu încercat de natură. Trebuie să mulțumești cerului sau gaiei că natura încă este vie, oricum rezistă ea, greu încercată sau nu.
Lucrul ăsta l-am putut observa în comportamentul copiilor. Chiar dacă aceștia nu sunt conștienți de multe pe care le fac sau zic, ei sunt moștenitorii de obiceiuri și tradiții ale unui popor.

În fiecare vară șatrele de copii ne adunam la colț de stradă cu mare strigătură, zumzetul nostru putea trezii și cele mai crunte beții. După ce reușeam să ne strângem un număr considerabil de prichindei porneam apoi în racolarea de cireșe, vișine sau piersici.
Alții mai vânoși dintre noi se duceau la marginile satului și se urcau în căruțele care veneau de pe câmp și aruncau celorlalți sau în șanțuri pepenii ăi mai mari și zemoși.
După ani și ani în care m-am pierdut, regăși și transformat prin București am decis să revin pentru o scurtă perioadă pe acas’ la plăcerea rudelor dragi și în special a prietenilor rămași sau proaspăt reîntorși și ei în Bărăgan.

Am colindat din nou ulițele satelor, am dat o mână de ajutor la muncilor istovitoare ale pământului, ne-am relaxat pe urmă, ne-am înfructat cu bucate alese precum odinioară. Ne-am bucurat de aerul rece al verilor din câmpie la un pahar sau bidon de bere rece, proaspăt scoasă din groapa pământului, care ține loc de frigider în verile toride. Și am avut timp să contemplăm.
Aici timpul parcă stă locului, grijile oricât de apăsătoare sunt nu au forța necesară de a te doborâ. Datorită locului și mediului oamenii de aici sunt, întradevăr mai duri, însă aceștia au scopuri bine intenționate.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

One thought on “Bărăgan, un altfel de eden

  • Prietene vechi, mă bucur enorm ca ne cunoaștem încă din clasa I, mă bucur ca nebunia mea (pentru moment “neomologata” de psihiatru) reușește ca să impresioneze și să fac o persoană să aibe amintiri de neuitat, dar și povesti frumoase de rostit la gură sobei peste zeci de ani!
    Tot respectul prietene, dar noi ca popor suntem supravietuitori.
    Nu vom disparea, mă refer la nebunii ca mine!
    Te pup!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×