Cernica, drumul spre căință

Drumul ăsta e un adevărat drum al căinței. A trebuit să trec prin tot felul de stări. A trebuit să văd demoni și pe unii chiar să îi înfrunt. I-auzeam cum se hlizeau la mine după fiecare palmă pe care mi-o dădeau. Gândurile nu erau calme sub nici-o formă. Nu îmi dădeau pace blestematele. Soldații văzduhului erau la posturi. Își păzeau cazematele lor ruginii. Fabricile și mințile laolaltă zăceau în pustietate. Leagănele erau singurele care se mai mișcau pe aici. Dovada clară că aici niciun om normal nu ar fi rezistat. Și dacă ar fi încercat ar fi înnebunit cu siguranță. 
 
Răpitoarele dădeau raită fabricii de pâine. Un furnal cât cuprinzi cu privirea se ridica de la pământ spre înaltul cerului. Pe lângă mine treceau neîncetat coardele grăbite cu provizii false. Căldura mă nenorocea și ea, nu doar simpla epuizare. Curgeau șuvoaie de sudoare după mine. Simțeam cum mă deshidratez. Beam non-stop apă și eram din ce în ce mai însetat. După tot acest calvar ajung spre bucuria mea pe poteca potrivită. Elucidez micuțul scris de pe piatra albă. Mai aveam doar doi kilometrii până la Dumnezeu. Oricum, pe drum am dat de o altă chirie a Lui abandonată. Și mă întrebam oare așa va fi cea din urmă. Cumva am trecut prin acest trialuri în zadar!?
În deșertul ăsta vietățile sunt aproape inexistente. Singurele animale cântăresc cât umbra lor și respira cu limbile afară. Hienele astea erau mai slabe chiar și decât mine. Se chinuie săracele să supraviețuiască la umbra vreunui copac. Care Dumnezeu știe cum a rezistat în pământurile astea făr’ de apă, acompaniate doar de fata Morgana. Bombardat de atâtea imagini am rămas încleștat, iar în mâna mea dreaptă bucata de platic cilindrică mă anunță că am rămas în deșertul ăsta fără speranță. Dintr-o curte zăresc un durdulan care își storcea și stomacul de căldură. Cârpa din jurul gâtului se contopise cu a lui ceafă lată.
 
După atâta drum istovitor ajunsesem cu o mare bucurie la gura de rai. Potecuța verde înclinată avea să mă treacă parcă într-o cu totu’ și cu totu’ altă dimensiune. Liniștea era singurul zgomot care îmi deranja timpanele jegărite. Începeam să am sentimente de vinovăție. Hainele rupciugoase de pe mine atrăgeau privirile puținilor călugări de pe aici. Ei păreau toți la fel. Aveau același batic în cap, aceeași formă a capului, aceeași ramă de ochelari, aceleași bărbi albe, lungi și nearanjate. Aceleași tunici zăceau pe ei ca pe sârmă. Mă nedumerea un pic aspectul lor aievea. Parcă odată plecat din lumea modernă aceștia și-au abandonat și identitatea.
Precum un rău necesar, așa pot descrie singurul chioșc din curtea mănăstirii. Oricum, în simplitatea lui, era foarte simpatic. Nu era atât de păcătos. La tejghea zăceau câteva delicii culinare, o bucată de brânză, câteva borcane de miere, niște ouă, unele produse de patiserie și câteva delicii simple gătite probabil de țăranii satului sau chiar de călugării mai îndemânatici. Toate îmi făceau cu ochiul, însă eu unu intrasem aici pentru un scop, iar acela era să aflu unde pot găsi un loc de unde să beau puțină apă. Omulețul care s-a înduplecat de inima mea m-a sfătuit să mă las purtat în vale că în fața mănăstirii mari se află o cișmea. Și cât de naturală și rece era ea! Mă bucuram cum fiecare picătură alunecă în mine și îmi revigora sufletul lovit. 
 
Aceeași răcoarea am regăsit și în imensa clădire din zare. Însă mai puternic era mirosul florilor care decorau icoanele sfinților. Mireasma lor mă fermecaseră atât de tare că mă închinam. Nicidecum picturilor, ci petalelor colorate. Ridicat-am frunte de la sol și arunc privirea către cer și întrevăd pe pereții colorați cuvinte indescifrabile românului modern. Chilirica de pe pereți demonstrează autenticitatea și vechimea locașului. După atâtea trânte și palete de emoții pornesc spre valea lacului. 
 
Nu știam clar cum trebuie să arate drumul, dar simțeam că știu drumul. Oricum până la destinație m-am tot întrebat cum Dumnezeu de nu este cunoscut locul ăsta în timp ce mă minunam printre copacii înverziți și blândețea naturii. 
 
Pășit-am agale în continuare și liniștea înmormântală se instaura în jurul meu, doar vântul se mai auzea aivea. Mai gângură uneori dinspre lac. Paradoxal, deși eram într-un loc al morții eterne aplana o plăcere în sufletul meu. Sculpturi ale tristeții mă înduioșau și mă minunau cu frumusețea lor îndurerată. Templele mortuoare erau suflate cu căldură dinspre lac. Singura care mai venea peste aceste betoane reci. Cum dau să mă întorc după timpul petrecut în cimitirul frumos văd lângă o cruce plăpândă o mână de om care se uita nostalgic la bucata de lemn. Parcă își dorea să își revadă familia. Lacrimile i se scurgeau pe obraz lin. Tristețea îl rupsese, însă încă nu cedase. 
Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×