Târgoviște, înainte-mergatorul culturii

Ploaia, acest dușman nevăzut al călătorilor, a părut că m-a prins într-o cușcă de cum am coborât în Târgoviște. N-ar fi prima dată când ne duelăm cot la cot. Din păcate prima dată aceasta a avut avantajul terenului accidentat și m-am recunoscut învins.
Nu și de data aceasta, așa că ud sau nu mi-am văzut liniștit de colindat și vizitat orașul în care odinioară Mircea, Vlad sau Constantin decideau soarta vlahilor.
Ironic sau nu, prima oprire în fosta capitală a munteniei a fost într-un local cu specific turcesc. Aici m-am delectat cu patru mici bucățele de baclava și am băut un ceai turcesc.

Pentru cei obișnuiți să consume ceaiul precum britanicii sau rușii să știți că ceaiul turcesc este o mostră puternică, o adevărată aromă de toamnă.
După câteva balade și declarații de dragoste pe ritmuri arăbești acompaniate de povești în familie și chicotele prichindeilor salut respectuos doamna din colțului barului care probabil purta o conversație cu cei dragi pe telefonul plin de zgârieturi și bușituri și ies din local.
Afară dau de data aceasta de sora mai mică a ploii, umiditatea. Se pare că vântul împrăștiase norii grei de ploaie, iar acum aceștia se scuturau precum o stropitoare într-o zi de toamnă.

Chiar dacă mașina cu care am venit în Târgoviște m-a lăsat la intrarea în oraș, până la Curtea Domnească, cea mai importantă atracție a orașului, am făcut un drum de maxim douăzeci de minute, mers lejer.
Casele care animă imaginea orașului dau mult un aer interbelic. Locuințele cu balcoanele spațioase, detaliile din exteriorul clădirilor și ferestrele uriașe colorează străzile pavate cu piatră cubică.
Ieșind de pe aceste căi de mult bătătorite dau în fosta curte domnească. Timp de cinci secole pe aici mulți domnitori pământeni au securizat granițele muntenilor.
Fiecare și-a pus amprenta asupra actualului muzeu al orașului. Cel mai cunoscut simbol al orașului, Turnul Chindiei, a fost construit în timpul domniei lui Vlad Țepeș.

Aparent acest turn este unul destul de micuț, însă odată intrat în inima lui, imaginea este cu totul alta.
Secționat pe trei nivele, turnul dispune de una din cele mai sigure scări circulare pe care am avut plăcerea să merg. Pentru cei cu inima slabă vă previn, dacă nu o să vă fie frică de starea turnului, care este impecabilă, o să aveți mici probleme cu înălțimea.

Odată ajunși în vârful turnului, veți putea ieși la suprafață printr-o mică ușiță, care seamănă mai degrabă cu o debara de bloc. De jur împrejurul ușiței se află zidurile turnului care se transformă într-un turn de veghe. De aici aveți ocazia de a vedea panorama orașului. Vechile ziduri ale cetății, locuințele interbelice, blocurile comuniste și stadionul municipal, toate compun o paletă de culori de neuitat.
De la această înălțime m-am bucurat de priveliștea pe care mi-a oferit-o turnul. Tot de aici am întrezărit și o clădire care mi-a trezit o mică curiozitate. La intrarea ei se afla o statuie a unui bătrân cu o carte în brațe. Hmmm !
Aveam să aflu ulterior că aceasta era de fapt muzeul tiparului. După cum spune și numele aici se află cel mai vechi tipar din România. Intrat aici m-am simțit ca un copil care intră într-un muzeu plin cu dinozauri.

Orice exponată îmi trezea emoții și respecte în inima mea mică și efemeră. Toate cărțile din sticlele prăfuite erau atât de sonore, încât aveam impresia că e un vis.
Nici în cele mai frumoase vise de noapte nu mi-aș fi imaginat că voi vedea vreodată una din edițiile Gazetei Transilvănene sau cel puțin o carte românească scrisă în limba slavonă.
A fost un adevărat prilej, o mare onoare și o bucurie sufletească !Ploaia, acest dușman nevăzut al călătorilor, a părut că m-a prins într-o cușcă de cum am coborât în Târgoviște. N-ar fi prima dată când ne duelăm cot la cot. Din păcate prima dată aceasta a avut avantajul terenului accidentat și m-am recunoscut învins.

Nu și de data aceasta, așa că ud sau nu mi-am văzut liniștit de colindat și vizitat orașul în care odinioară Mircea, Vlad sau Constantin decideau soarta vlahilor.
Ironic sau nu, prima oprire în fosta capitală a munteniei a fost într-un local cu specific turcesc. Aici m-am delectat cu patru mici bucățele de baclava și am băut un ceai turcesc.
Pentru cei obișnuiți să consume ceaiul precum britanicii sau rușii să știți că ceaiul turcesc este o mostră puternică, o adevărată aromă de toamnă.
După câteva balade și declarații de dragoste pe ritmuri arăbești acompaniate de povești în familie și chicotele prichindeilor salut respectuos doamna din colțului barului care probabil purta o conversație cu cei dragi pe telefonul plin de zgârieturi și bușituri și ies din local.

Afară dau de data aceasta de sora mai mică a ploii, umiditatea. Se pare că vântul împrăștiase norii grei de ploaie, iar acum aceștia se scuturau precum o stropitoare într-o zi de toamnă.
Chiar dacă mașina cu care am venit în Târgoviște m-a lăsat la intrarea în oraș, până la Curtea Domnească, cea mai importantă atracție a orașului, am făcut un drum de maxim douăzeci de minute, mers lejer.
Casele care animă imaginea orașului dau mult un aer interbelic. Locuințele cu balcoanele spațioase, detaliile din exteriorul clădirilor și ferestrele uriașe colorează străzile pavate cu piatră cubică.
Ieșind de pe aceste căi de mult bătătorite dau în fosta curte domnească. Timp de cinci secole pe aici mulți domnitori pământeni au securizat granițele muntenilor.

Fiecare și-a pus amprenta asupra actualului muzeu al orașului. Cel mai cunoscut simbol al orașului, Turnul Chindiei, a fost construit în timpul domniei lui Vlad Țepeș.
Aparent acest turn este unul destul de micuț, însă odată intrat în inima lui, imaginea este cu totul alta.
Secționat pe trei nivele, turnul dispune de una din cele mai sigure scări circulare pe care am avut plăcerea să merg. Pentru cei cu inima slabă vă previn, dacă nu o să vă fie frică de starea turnului, care este impecabilă, o să aveți mici probleme cu înălțimea.

Odată ajunși în vârful turnului, veți putea ieși la suprafață printr-o mică ușiță, care seamănă mai degrabă cu o debara de bloc. De jur împrejurul ușiței se află zidurile turnului care se transformă într-un turn de veghe. De aici aveți ocazia de a vedea panorama orașului. Vechile ziduri ale cetății, locuințele interbelice, blocurile comuniste și stadionul municipal, toate compun o paletă de culori de neuitat.
De la această înălțime m-am bucurat de priveliștea pe care mi-a oferit-o turnul. Tot de aici am întrezărit și o clădire care mi-a trezit o mică curiozitate. La intrarea ei se afla o statuie a unui bătrân cu o carte în brațe. Hmmm !

Aveam să aflu ulterior că aceasta era de fapt muzeul tiparului. După cum spune și numele aici se află cel mai vechi tipar din România. Intrat aici m-am simțit ca un copil care intră într-un muzeu plin cu dinozauri.
Orice exponată îmi trezea emoții și respecte în inima mea mică și efemeră. Toate cărțile din sticlele prăfuite erau atât de sonore, încât aveam impresia că e un vis.
Nici în cele mai frumoase vise de noapte nu mi-aș fi imaginat că voi vedea vreodată una din edițiile Gazetei Transilvănene sau cel puțin o carte românească scrisă în limba slavonă.
A fost un adevărat prilej, o mare onoare și o bucurie sufletească!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×