Yeni-Sale, redescoperirea dragostei

Știam că aveam să te revăd! Îmi era dor de tine și eu încă nu plecasem din oraș. Îmbrățișarea la apus a fost și dulce și cruntă în același timp. Pe lângă faptul că m-a făcut să mă îndrăgostesc de frumusețea ta, aceasta a creat o dependență teribilă, iar când nu mai sunt lângă tine nu mai mă simt eu. Nu voiam să îmi iau rămas-bun de la valurile Dunării.
Simțeam și acum al tău aer cald pe șirea spinării. Vântul adia ușor și deși era seară și trebuia să ajung acasă eu simțeam că aș mai fi vrut să înțeleg și mai multe despre tine. Păreai atât de vioaie pe lângă caracterul meu liniștit și curios. Parcă dansai în timp ce eu priveam liniștit trecutul tău bogat și uimitor.

Chiar dacă ai aceiași vârstă cu celelalte surori aflate pe malul Dunării, tu ești extrem de tânără și plină de spirit. Se vede în ochii tăi cum dorești să te împrietenești cu toată lumea care îți trece pragul și întreabă de frumusețea ta.
Formele tale naturale și misterioase mi-au captat atenția de cum trăsura munteană a ajuns pe meleagurile tale. Chiar dacă odată ajuns în inima ta totul pare plin de floricele și liniște, până acolo drumul pare o corvoadă, iar misticul e la fiecare pas.

Primul paznic, care îți dorește tot binele și te ferește de toți zmeii este câmpia cea făr’ de capăt. Drumul dinspre orașul bucuriei până la tine a fost precum o meditație în deșertul lumii. Trăsura cu care am pornit spre tine nu mai făcea față. Caii cu care venisem mai aveau puțin și leșinau în mijlocul pustiului. Norocul cel mare a fost că am dat peste cel de-al doilea paznic al tău. Verdele pădurii a umbrit cea de-a doua parte a drumului care credeam că nu mai apare. Prima dată am primit această umbră cu brațele deschise. Eram extrem de fericit că voi mai apuca o nouă zi pe acest sfânt pământ.
Însă nu realizam cât de dur era acest paznic. Precum un zid rupt din basmele populare pădurea Babadag îți veghează spiritul și trupul de cei care nu vor decât să profite de tine. Privirile dubioase venite din pădure mă crispau. Căruța gonea cât putea de repede, însă ochii jiviniilor veneau de pretutindeni. Aceștia se asigurau că tu vei rămâne totdeauna lângă inima mamei tale, Dunărea.

Și totuși tu ai reușit să iubești atâția crai și feciori din diferite neamuri. N-a contat pentru tine, ți-a plăcut compania flăcăilor frumoși și te-ai lăsat cucerită de ei, chiar dacă la final te-au abandonat toți și a mai rămas doar unul singur, simplu și pur.
Alături de el azi pari o doamnă blândă și vie, dar matură și iubitoare. O frumoasă cu părul castaniu, albastrul apelor îți e mamă, iar argintiul munților tată blând și mentor îți este ție.
Răcoarea îmi face umbră, geamurile fumurii a mașinii crează atmosfera perfectă de drum. Mâna de oameni aflați în jurul meu erau extrem de liniștiți și abătuți. La radioul mașinii se auzea o muzică populară cântată în aromână.

Am deslușit câteva cuvinte și de aici am tras ideea că limba care se auzea pe fundal era limba bunilor pescari. Tulcea este de mult timp în spatele meu, peisajul rural al
Dobrogei de nord își face loc pe retina mea.
Simt fiecare adiere de vânt venită dinspre lacurile din jur. Venele parcă au o sită deasă, deoarece aerul rece și blând îl simt ca se plimbă în voie în trupul meu mic și curios.
Sat după sat văd și am un sentiment de deja-vu. Simt că revăd peisajele dobrogene pentru a nu știu câta oară, de parcă aș fi copilărit prin aceste locuri sacre, iar acum revăd locurile dragi.

Cocoțată, pe un deal uitat în mijlocul pustiului, se află frumoasa mea crăiasă abandonată de barbarii trecutului. Adusă pe aceste meleaguri de negustorii bizantini, vrăjită pe rând de români, tătari și otomani, Yeni Sale își plânge de milă astăzi. Din păcate n-a mai rămas decât rochia pe ea. Toată zestrea i-a fost furată și a fost lăsată să putrezească, încătușată pe această culme adâncă.
Rămași singuri, sus, pe aceea culme înaltă ne-am putut bucura unul de celălat și de peisajul strălucitor. Am privit liniștit rezemați de pietrele reci lacul cel mare care se întindea calm în dreapta noastră. Liniștea albastră ar fi relaxat și o bestie. Peisajul era colorat pe alocuri de paleta câmpului care se unea la răsărit cu cerul și verdele puternic a codrilor care făceau umbră în aceste câmpuri uitate, dar minunate.
Aerul rece și curat venit dinspre cele două lacuri m-au ținut legat de draga mea domniță. Am început să depănăm amintiri din vremuri trecute. Mirul devenise nostalgic, iar noi doi dansam într-un vals trecut. Bucuria era în inimile noastre.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din dobrogea. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×