Piatra Neamț, floarea moldovei

Piatra Neamț sau mai degrabă Floarea Neamț. Așa îmi voi aminti prima mea incursiune în această localitate montană. Am sosit aici într-o zi frumoasă de florii și peisajul acompaniat de mireasma florilor de pe drum erau întocmai cu ziua florilor.
Primul lucru pe care l-am făcut imediat cum am făcut ochi a fost să urc pe munte și să privesc orașul de pe creasta carpaților.
M-am fâstâcit până am luat decizia de a urca în telegondolă. Nu mi-am dat seama, însă deși era soare vântul cam sufla, nu periculos cei drept, dar punea un pic telegondola într-un sistem de pase, când în stânga, când în dreapta.

Fiind o sărbătoare atât de importantă în aceea zi pe acoperișul clădirii de unde plecau telegondolele nu se îmbulzea mai nimeni. Ba fiecare persoană sau cuplu se putea bucura de intimitatea cutiei de metal. Plecat singur la o asemenea înălțime deja vedeam sub mine cum orașul devine din ce în ce mai mic. Nu îmi plăcea.
Deja simțeam cum stomacul începea să lucreze la turații maxime. Îmi venea să schimb aerul din micuța cabină la fiecare alți zeci de metri parcurși cu aerul din împrejurimea lui. Parcă mă vedeam cum abandonez închisoarea mișcătoare. Dar n-aveam cum să revin la solul meu prea iubit. Poate chiar aveam frică de înățime, cine știe!

Ce puteam să fac să mă liniștesc? Cale de scăpare n-aveam la înălțimea asta, decât să aștept să ajung la capătul cursei. Pun mâna pe telefon. Unul din puținele lucruri bune pe care îl pot face să mai treacă starea de panică. Știu că atunci când porți o conversație omul se liniștește.
Adi sunt floriile, trebuie să ai pe cineva în agendă care își serbează ziua onomastică. Zis și făcut, ajung la litera F și încep să sun diverse persoane dragi. Doar era ziua lor, nu. Vorbeam cu mine cât căutam prin telefon, iar în tot acest timp cutia de metal se balansa în aer de firul plutitor precum un leagăn de copii.

Discuțiile cu sărbătoriții m-au ajutat enorm. După câteva minute bune cu ei la receptor am ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Cei drept ajunsesem și la capătul cursei, nu doar cã mă liniștisem. N-am mai fost atât de fericit că merg cred că de când am învățat să merg pentru a doua oară.

Ba, chiar m-am aplecat spre rocile albe și le-am sărutat intens. Am mulțumit cerului că mi-a fost dată din ocazia de a merge. Chiar eram un mic copilaș care se bucură de micile lucruri ale vieții. Dau o raită prin jurul căsuțelor cu suveniruri și mă împrietensc cu cei doi cățeluși, paznici voioși ai tarabelor. Cel mic și negru a făcut gură când m-a văzut. Însă după ce am schimbat două vorbe cu el m-a prezentat fratelui mai mare și astfel am avut undă verde de a-mi face de cap pe colinele neamțului.

De aici orașul era mărunt și ușor de cucerit la pas. În dreapta se putea vedea limpedele albastrul care se învecinează cu fostul oraș domnesc. Fosta cetate este întretăiată de firul de fier care îi poartă pe curioșii leneși pe aceste dealuri ’nalte.

Deși îmi luasem un bilet dus-întors cu telegondola am decis că la întoarcere aveam să îmi port pașii prin ulița sălbatică și verde a pădurii. Și ce bine am făcut. La fiecare picătură îmi răsăreau imagini care îmi alinã și azi visele și momentele mai puțin fericite. Pădurea cu siguranță face parte din rădăcinile moldovenești.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×