Moisei, la taifas cu lumea necuvântătoare

La capătul țării, în vârf de lanț montan, la marginea unui mic cătun o comunitate greu încercată și-a ridicat în semn de omagiu un mic stonehenge. Uimitor, cele opt statuete înfățișează tipurile oamenilor care au avut nenorocul de a fi răpuși de șacalii care în retragerea spre Ungaria au curmat viețile a cinci zeci și opt de nevinovați. Pe simplul motiv că erau români.
Chiar dacă pietrele astea au fost ridicate de ceva timp, ele parcă au fost vrăjite să fie un emițător puternic de emoții nefericite. Bolovanii ăștia m-au făcut să cred că sunt niște holograme durabile și imense. Chipurile sculptate parcă prindeau viață cu fiecare rază de soare care pica pe ele.

Ce era uimitor, la toată această imagine o reprezintă magnetismul necuvântătoarelor care stăteau de strajă umbrelor luminate. De cum am urcat de la stradă spre poteca pietrificată am fost întrebat de o haită de câini cine mi-a zis de acest loc. Ce e plăcut e că nu sunt puși pe fapte rele, doar curiozitatea îi pune obstacol în fața ta. Ei sunt singurii care mai speră în umanitate. Pe deal, dacă ai reușit să ajungi singur, păsărelele îți vor fi ghizi.
N-ai nevoie de lecții de istorie de la vreun bătrân sau școliți timizi, când izvoarele astea mici de liniște și pace te poartă în aer de la un trecut la altul. Te fac să vezi ce pare imposibil printre valurile astea mici de nori care parcă schițează singure o poveste.

Înaltul văzduhului este protectorul acestor munteni care nu se despart cu ușurință de munții lor.
Ascultând cântul micuțelor înaripate norii mă trag înspre cerul nemărginit ai Rodnei. În acest deșert verde până și casele celor care s-au încumetat să lase societatea par de neobservat. Ele se camuflează bestial în natură. Micuțele case sunt doar alte pietre în această pădure neatinsă de avaria omului modern. Singurul sunet deranjant în acest colț de lume e sunetul râului Vișeu care aleargă la vale. E atât de mult zgomot aici încât poți auzi bătăile inimilor animalelor care se aleargă amuzate prin această silvă.

De sus le poți zări cum se chițăie în voie printre crengile dese și aprinse de soarele imens. Ajuns în vârful Olimpului simți cum soarele e la taifas cu tine. Nu mai e doar un simplu corp luminat pe cerul senin, e amicul tău de pahar. Un pahar de aer proaspăt.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din maramureș. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×