Cluj-Napoca, în căutarea verdelui pierdut

Aveam ore bune de vizitat și pierdut prin oraș. Lista pe care o pregătisem pentru capitala ardealului era destul de mică. Gazda care se oferise să mă ajute cu un pat călduros avea să sosească mult după ora prânzului în oraș.
Așa că singura scăpare de mă încălzi și de a rămâne concentrat să nu o iau de nebun era să încep să mă pun în mișcare și să caut vreun restaurant sau un pub cu o comodă călduroasă. Trebuia să îmi păstrez mintea ocupată.

Nu de alta, dar orele de somn au fost prea puține strânse laolaltă, iar corpul meu resimțea frigul cel aprig și picăturile de ploaie. În special umerii scârțâiau. Din nefericire fiecare curent rece se simțea precum un cuțit înfipt în cele două brațe ale mele chinuite de-a lungul vremii.
Ajung pe la ora nouă dimineața într-unul din puținele baruri deschise din centrul Clujului și cer un ceai de fructe. Era al doilea ceai în doar câteva ore. Eram balonat de la atâtea cești calde băute într-un timp atât de scurt, dar cum cafeaua nu îmi e prietenă nu îmi rămânea decât asta de băut.

În colțul din dreapta cum stăteam, pe unul din pereții despărțitori se afla un televizor care era setat pe un post de sport. Nu prea îmi păsa de soarta meciului, dar m-am uitat încercând cu disperare îmi revin din starea legumieră pe care o aveam. Pentru prima dată, după mult timp, mă aflam într-un oraș unde nu am contactat prea multe persoane cu care să mă văd. Îmi cam părea rău că m-am încăpățânat să fac acest popas.
Mi-am sorbit și ultima picătură de zmeură, mure și coacăze și am salutat singura persoană care se afla în acel local. Ceasul indica aproape ora zece. Era prea devreme să văd ceva și în plus mai era și weekend. Clopotul unei biserici m-a trezit instant. La fiecare zbucium trupul meu tresăra. Am intrat puțin timp în biserică. Mă gândeam să fotografiez puțin atmosfera laică.

Însă în momentul când am deschis ușa mare de lemn a pronaosului o căldură mă îmbrățișa instant. Nu, nu era Dumnezeu. Doar sunt ateu, ce Dumnezeu! Corpul deja dădea primele clacări. Genunchii se relaxau de cum căldura trecea prin piele și ajungea la oase. Iar eu eram încă în picioare.
Cum bisericile ortodoxe sunt pline de scaune deoparte și de alta a pereților am dat buzna în dreapta și m-am așezat pe unul din scaune.
Deja mintea îmi juca feste. Când aveam ochii deschiși, ba când aveam ochii închiși. Cântecele clericului erau precum un cântec de leagăn. Deși pilda din ziua cu pricina era despre o crimă comisă cu cel puțin două mii de ani în urmă timpanele mele o percepea precum cântecul elefantului și pânzii de păianjen.

Nici nu mai eram la panoul de control. Ghiozdanul mi l-am dădusem de mult timp jos din spate. Haina de ploaie era așezată precum o pătură peste picioarele mele obosite, iar brațele stăteau rezemate deasupra spătarelor scaunelor. Eram într-o postură de crucificare modernă.

Punctul culminant al chinului a fost atins în momentul când am realizat că sub mine se afla un calorifer pornit. Cred că era la maxim. Eram deja gata de pârjolit. N-a mai durat prea mult timp până să adorm. Deși venisem să caut un loc de inspirație artistică și liniște sufletească am dat peste o liniște trupească.
Nu știu cu exactitate cât timp am dormit. Însă pot spune că în momentul când am deschis ochii slujba de duminică era la final. Oamenii stăteau la rând pentru trupul și sângele mântuitorului A fost prima și sper ultima dată când am adormit într-o biserică.
M-am dezmeticit rapit și m-am echipat înainte ca cineva să mă observe. Bine, se uitau vreo două, trei babe aflate cu colivele la mine, dar le-am zâmbit din bun simț și m-am rugat la cel de sus să mă ierte.

Ziua trecea ușor, iar după somnul din sfânta casă parcă începeam să îmi mai revin. Nu era chiar așa rău! După ce am vizitat muzeul farmaciei doar pe dinafară, pentru că am găsit închis în perioada în care am ajuns eu, am știut că dacă ratez și grădina botanica ăsta e un semn.
Ghinionul avea să fie pretutindeni în aceea zi. Însă mă obișnuisem deja și adoptasem o stare de indifirență totală. Nu mă mai lăsam afectat de orice refuz venit din partea oamenilor sau a naturii. Astfel, ploaia nu avea cum să îmi strice starea de bine pe care aveam să o cunosc în frumoasa grădină botanică.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×