Prejmer, o plimbare în Niflheim

Se spune că fiecare călătorie este o lecție de viață. Este adevărat ! Până de curând dacă aș fi avut ocazia de a cunoaște un loc, indiferent de sezonul turistic sau vremea de afară aș fi plecat fără nici-o reținere.
Însă, în prima zi a noului an am cunoscut pentru prima dată cu adevărat ce înseamnă să îngheți de frig la cel puțin -15 grade. Să te ghemuiești într-un vagon gol care pleacă către nicăieri și vine din gara înghețată.
Cu ocazia primei zile din an am avut neplăcerea de a vedea Brașovul în postura unui oraș populat de golani, cerșetori și smecherași de șatră. O mare vină mi-o asum singur. Ajuns la ora 1 dimineața nu trebuia să mă aștept la vreo primire cu flori, nici măcar în orașul oamenilor. Trenul m-a lăsat într-o gară care semăna mai degrabă ca un azil de bătrâni slabi, secați de viață, sărmani și pierduți.

Simțeam că mă aflu în limbo, primul cerc al iadului îmi devenise prieten deja. Părea a fi cald, dar era o căldură tristă și urât mirositoare. Am decis totuși, să mă așez și să citesc câteva rânduri, așa că am scos cartea pe care o pitisem în rucsac, să treacă timpul, nu de alta dar aveam de așteptat ceva ore bune în gara ascunsă în munți.
Cu timpul și-a făcut simțită prezența lângă mine un copilaș, un mic bișnițar. Se vedea pe chipul lui că vroia să mă fure, dar îi era cam frică. Nu știu de ce, dar dintr-o dată mă simțeam dezamăgit de abordarea lui. Aici mi-am dat seama că nu mă mai aflam de mult în București, capitala pare o savană pe lângă Brașovul educat.

Plec sictirit de lângă hodorogii și borfașii de chilipiruri. Îmi fac avânt spre primul bulevard pe care îl zăresc, sperând că voi găsi o cameră la vreo pensiune. Nu știu nici astăzi ce a fost în mintea mea, dar pe 1 ianuarie cine se aștepta să mai găsească vreun pat liber într-un oraș populat de turiști precum Brașovul !?
Pierd minute bune rătăcind în gerul nemărginit. Părea că acesta avea să fie sfârșitul naturii. Gaia nu mai dădea semne că va mai trimite o altă vară. M-am pierdut prin trei recepții unde mi-am reanimat venele complet înghețate, însă la un moment dat m-am hotărât să mă îndrept către o benzinărie pe care o descoperisem din întâmplare.
Doream să beau ceva cald sau măcar să bag ceva în stomac. Frigul mă secase de orice energie, scosese primata la iveală.

După ce m-am așezat la o masă în singurul local viu din Brașov la aceea oră am cerut câteva indicații de la băieții dinăuntru. Așa am dat de singurul hotel căruia i s-a făcut milă de banii mei. Grație acestei experiențe am învățat un lucru important, oricât de tare ții la principiile tale și indiferent cât de demne și bine intenționate sunt acestea câteodată trebuie să mai lași orgoliul la o parte și să ai grijă de sănătatea ta.
Serios, ce era de făcut ! Să stau în frig, dar mulțumit că eu sunt demn de mine sau să stau, poate și să dorm câteva ore la căldură, dar puțin dezamăgit de mine !?
Oricum, a doua zi dimineață, după trezirea fericit de călduroasă mi-am pregătit bagajul, am dat pe la restaurantul hotelului unde am luat mic dejunul și m-am îndreptat către autogara de vest a orașului. Aici am dat de un șofer singuratic. Părea cam suspect, puțin rătăcit, dacă stau mai bine și mă gândesc.

Solitudinea lui completa peisajul scos din filmele western contemporane. Gara improvizată într-o baracă, însoțită de un câine ciudat, care parcă vorbea prin mers și mimică m-au cam terifiat, dar n-am putut să mă opresc, așa că am purces și mi-am luat un bilet spre Prejmer.
La început, ochii lui Grivei, căprui, parcă de om, sinceri, dar curioși m-au cercetat din cap până în picioare. Ulterior aceștia mi-au devenit ghizii mei temeinici în frigul bârsănean. Totuși până mi-am mișcat trupul din loc, mi-a luat ceva timp. Frica pe care mi-o crease privirea lui fixă mi-a dispărut atunci când acesta și-a gudurat coada de trupul meu.
Acest bulgăre de căldură în ținutul înghețat mă ajutase să redescopăr căldura pe care o abandonasem într-o cameră de hotel montană. De această dată căldura își făcu simțită prezența într-o încăpere de la marginea Brașovului. După ce am petrecut câteva minute lângă soba de metal șoferul mi-a cerut consimțământul de a pleca spre neștiut.

Cele treizeci de minute petrecute pe firul de asfalt au fost liniștite și petrecute într-o căldură artificială, dar acceptabilă. Nu mă așteptam să fie vreo căldură de tropice în dubița lui care mirosea mai degrabă a cartofi, decât a mașină de transport public.
Geamurile laterale erau de mult degerate, aburul se transformase ușor în vene de gheață. După câteva popasuri care însemnau stații de autobuz prin orașul montan ajungem într-un final și la destinația finală, Prejmer, satul făr’ de oameni.
Capătul drumului a fost chiar în apropierea bisericii fortificate, obiectivul meu primar. În momentul când am coborât, fără să procesez prea tare informația, lângă mine se afla o mașină din care cobora o familie de turiști. Aveam să îmi dau seama câteva momente mai târziu că aceștia vor fi partenerii mei în turul bisericii.

Dau să intru să îmi iau bilet și observ încă de la intrare că magazia care stătea drept casă de bilete era mai degrabă un fost punct de control al fostei cetăți medievale. Interiorul n-am cum să-l uit multă vreme de acum încolo, deoarece la cele -15 C de afară, interior părea un adevărat oraș tropical. Cred că soba din interior degaja minim cincizeci de grade, daca nu mai mult.
Simțeam cum îmi pocnește sângele în venele care începeau să se transforme în canaluri. Îmi fac ’’datoria’’ de călător conștient și îmi i-au tichetul, nu înainte de a mai trage de timp și de a mă mai bucura câteva secunde de căldura din interior. Odată ieșit de aici și intrat în curtea cetății Prejmer sunt uimit de frumusețea stilului arhitectural și în același timp terifiat de aerul rece pe care putea să mi-l transmită aceste ziduri bătrâne.

În spatele meu ca teama să fie și mai mare se auzeau vocile celor patru călători de mai devreme. Limba lor, germanică, mă făcea să mă gândesc doar la epoca medievală și la toate atrocitățile timpurilor, la poveștile de groază, la crimele din castelele gri și la tiranii care au condus odinioare diferite moșii.
Teama a dispărut pentru câteva clipe când într-una din încăperi am dat de un ghemotoc de blană. Un pisoiaș gri, frumos, mi-a redat zâmbetul. Însă la ce noroc am putut să am, parcă o umbră m-a împins de la spate să fac turul zidului. Minute bune am umblat prin beznă și frig. Vântul sufla lent și tare printre scândurile de sub picioarele mele, încât la fiecare pas aveam impresia că voi fi șocat de vreo ființă din lumea morților. Mă așteptam să fiu îmbrățișat de vreo fantomă, strigoi sau vreun vampir.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×