Sânpetru și Hărman, oameni simpli, dar amuzanți

O altă zi banală în București. Pereții mă apasă pe torace, mă simt ca într-un acvariu înconjurat de vid. Așa că ies să iau o gură de aer. Oxigenul îmi aerisește creierul și mintea începe să viseze la coline, dealuri și munți. N-aveam de gând să pierd vremea printre betoanele înghețate.
Trupul meu firav mânat de setea de aer pur pornește către gurile iadului și aștept bărcile iuți ale întunericulului.
N-aveam nici cea mai mică idee unde aveam să plec. Totuși eram liniștit, nu îmi făceam prea multe griji. Urcând Carpații și văzând cum în spatele meu trec sat după sat realizez că ar trebui ușor, ușor să mă decid unde să mă îndrept.

La finele ceasului al treilea aflat în sufletul viermelui pe șine ajung și în orășelul meu de suflet.
N-aveam să rămân aici, deoarece trecusem de prea multe ori pe aici în ultima perioadă, așa că mă îndrept spre autogară. Aici dau de trăsurile cu aburi și aleg să mă urc în prima caleașcă care avea să plece, indiferent de destinație. Eram totuși în Țara Bârsei, ce avea să se întâmple!?
– Până unde?
– La capăt.
– Trei lei te rog.
– Poftim. Apropo, care-i ultima stație?
– Sânpetru. Dar tu nu știi unde mergi!
– Nu mereu, îi răspund eu la final zâmbind ușor. Însă zâmbetul mi-a pierit imediat când l-am văzut cât de urât se uita pe mine.

Îngheț pentru o perioadă, până pornește motorul mașinii, însă între timp m-am încălzit privind peisajul matinal al zonei. Liniștea era întreruptă de câțiva muncitori care jucau cărți. Aceștia improvizaseră o masă din palmele unite ale lor și se amuzau de norocul și ghinionul lor.
Aventura în Sânpetru avea să îmi aducă două povești haioase, pe care cu greu le voi uita, dacă o voi face vreodată.
Ajuns cu noaptea în cap n-aveam cum să găsesc biserica fortificată deschisă la ora aia, așa că încep să mă plimb prin sat. Să văd lumea din jurul fostei cetăți medievale. Să cunosc oamenii locului și poate să mă delectez cu ceva de-al casei.

Lângă biserică, pe strada principală observ o farmacie. Indiferent de câți locuitori are așezarea mereu găsești pe cineva într-o farmacie în România. Așa că nu stau prea mult pe loc și intru în cămăruța de lut improvizată în drogherie.
– Sărut mâna doamnelor! Știți cumva vreo cafenea, bar, birt, ceva prin apropiere?
– E o cramă imediat pe stânga, dar acolo se comandă și se pleacă, îmi răspunde o doamnă undeva pe la 35-40 ani, puțin rătăcită.
– Nuuu, dragă doamnă! Doresc să comand și să beau în incintă. Am de așteptat un ceas până la deschiderea bisericii, răspund cu un ton sarcastic.
Norocul meu că măcar farmacista era mai luminată.
– Tinere vezi că este hotelul Bielmann la vreo cinci sute de metri de aici. E singurul și știu că acolo servesc și băutură și mâncare.

Ies din nou în stradă și mă îndrept spre trotuarul de vis-a-vis, scot trepiedul și încerc să trag câteva cadre bisericii fortificate. Când deodată sunt întrerupt de un tip mai dolofan și închis la ten.
– Auzi, băiatu’! Scuze, dar dumneavoastră faceți cadastre și la case sau doar la instituții?
– Ăăă, nu. Eu fac fotografii. Scuze, răspund uimit. După ce am făcut pauză de câteva secunde, realizez ce întrebare mi-a fost adresată. Știam că sunt la țară, dar nu mă așteptam la asemenea întrebări.

Peste deal și prin pădure

Chiar dacă am poposit în Sânpetru fără nici-o idee unde ajung știam că doar la câțiva kilometri se află o altă așezare care avea o fostă cetate fortificată.
Însă, spre marea frustrare n-aveam cum să ajung acolo din Sânpetru decât revenind în Brașov sau să merg pe jos.
Chiar dacă visez harta Țării Bârsei în orice clipă tot nu știam drumurile. N-aveam idee la ce mă înhămam dacă aveam să aleg varianta mersului pe jos. Totuși, ce fel de aventură fac dacă nu bag și câțiva kilometri pe jos!
La ieșirea din Sânpetru am avut bucuria de a da peste un localnic inimos, un ciobănaș cu o statură de gigant, durduliu, puțin cărunt, dar foarte voinic.
– Ziua bună unchiașule! Iertare, drumul spre Hărman e tot înainte?
– Da fecior! O ții tot așa și după vreo șapte, opt kilometri trebuie să ajungi. Oricum când o să ajungi în vârful dealului o să vezi satul.
– Mulțumesc frumos. Sănătate!
– Și ție nepoate. Drum bun să ai!
Îmi iau rămas bun cu un zâmbet larg și purced la drum. Inima îmi zburdă în piept când am ocazia să cunosc asemenea oameni minunați.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×