Sibiu, frumuseți pitorești

Plin de viață și voie bună, zâmbesc și fac ochii mari, mă ridic gentil din pat, totuși destul de agil, înhăț hainele de pe patul de vis-a-vis, strecor ușor portofelul în buzunar, arunc mantia de ploaie și sticla cu apă în rucsac și plec, dar nu înainte de a lua și aparatul foto. Dau să încui camera, așa că îmi scot cheia din celălalt buzunar, însă de data aceasta văd că fără breloc. Încep să mă simt groaznic, stricasem brelocul pensiunii, însă când am returnat cheia am observat că nu am primit niciun reproș, chiar dacă s-au uitat un pic dezamăgiți la mine. Asta e, mi-am și îmi cer scuze. Ies pe hol, cobor scările și ajung în stradă.

Deja îmi revăd prea bunul meu prieten, frigul. Ne îmbrățisăm pentru o scurtă clipă și observ că de acestă dată nu a venit singur. Ceața, verișoara lui mai timidă își face și ea simțită prezența. Datorită ei până și motoarele mașinilor au ajuns să fie lipsite de viață. Îmi fac curaj și mă îndrept spre Muzeul Satului. Mă duc la gară, nu de alta, dar având în vedere că sunt nou în acest oraș frumos prefer să mă plimb mult dintr-un punct în altul.
Spre deosebire de aglomeratul București, traficul din Sibiu este calm, un drum dintr-un capăt în altul al orașului poate fi comparat cu o plimbare minunată acompaniată de căldura vehiculului și muzica liniștită a radioului. Aici, majoritatea ascultă radiourile locale, nu auzi prea multă muzică comercială sau dj ”plini de viață”; lumea e liniștită și adevărată.

Prima oară mi s-a părut ciudat că un astfel de muzeu, precum al satului, nu se află în oraș, că trebuie să bați atâta drum, însă când am ajuns să văd cu ochii mei ”Satul în miniatură” am înțeles decizia localnicilor. Dacă vă imaginați o plimbare scurtă până la muzeu sau un drum ușor, eu vă zic să vă mai gândiți încă o dată. Fără mașina proprie nu puteți ajunge repede sub nicio formă.
Autobuzele, din păcate nu au stație în apropierea muzeului, așa că acestea te vor lăsa aproape de Grădina Zoologică și de aici tu trebuie să mergi printr-o mică pădurice. Drumul este special.

Experiența mea a fost una normal. Am preferat să ascult muzica proprie, aveam căștile în urechi și deja mă pierdusem în peisaj, când deodată, după cum am spus, șoferul oprește în fața grădinii zoo și îmi face semn să cobor. Nu am realizat când am ajuns și nici măcar nu realizam șoferul dacă nu mi-ar fi făcut semne disperate să cobor.
Înainte să închidă ușa întreb șoferul autobuzului cât mai am de mers până la muzeu. Răspunsul lui a fost minunat ”Tinere, ține-o tot înainte, aproximativ juma de ceas lejer și vei ajunge”

Având în vedere că mă aflam într-o curbă, nu aveam de unde să știu că va trebui să trec prin pădure, așa că cele treizeci de minute rostite de șofer mi s-au părut o simplă exagerare. Merg puțin câte puțin și deja orașul îl las în spate, și ultimul bloc pe care îl mai vedeam deja se pierduse în fundal, copacii drepți, bravi și gri ai pădurii, liniștea intensă, frigul dimprejur, picăturile de ploaie care aveau să anunțe ceva neplăcut mi-au creat o stare de neliniște tot drumul.

După toate cele prin care mintea m-a pus să trec, poposesc la muzeu, intrarea este evidentă, o poți zări cu ușurință. Poarta imensă cu motive populare românești îți indică clar că ai intrat într-un muzeu special. Dacă alegi varianta mersului pe jos poți parcurge între 15-20 minute, însă nu te vei plictisi, mediul înconjurător te ține în suspans la fiecare pas. Dacă excelezi la capitolul imaginație, te aștepți să te trezești cu orice fel de lighioane în jurul tău. Muzeul sibian, cred că este cel mai frumos muzeu văzut de mine până acum, iar eu unul sunt un devorator al muzeelor, totul este amenajat cum trebuie.

Mă aplec ușor către ghișeul cabanei unde se vindeau bilete și cer și eu unul. Casa de bilete este o adevărată cabană vânătorească, dinăuntru mă lovește un aer cald. Doream deja să intru. Întreb după ce primesc tichetul pe unde să mă îndrept să văd traseul complet și realizez că orice as face nu am cum decât să mă întorc de unde am plecat, cabana cu bilete se află chiar în mijlocul complexului. Cele trei poteci, păreau rupte din fantasmele populare, pline de mister, largi și spațioase, făr’de sfârșit.

Mă îndrept în primă instanță către lacul imens, însă plimbarea este deviată în partea estică a muzeului, după ce am început să aud câteva lătrături. Știam că este un câine, însă nu îmi doream să dau de fiară. Eram conștient că muzeul este bine păzit și nicio vietate nu are cum să pătrundă aici, însă frica mea nu avea logică.

Casele în stil ardelenesc și bănățean, lăcașele de cult ridicate în stil maramureșenesc m-au captat, mereu am iubit stilul simplu și frumos al arhitecturii populare românești. Aș putea să vă vorbesc fără oprire despre bijuteriile văzute aici, dar nu s-ar apropia nici pe departe de imaginile în sine, așa că vă las să priviți singuri și poate aceste imagini vă vor face și mai curioși să ajungeți în Sibiu.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×