Sibiu, turtă dulce și vin fiert

Periplul în lumea amintirilor mi-au readus în minte cel mai plăcut sentiment din aventura sibiană. Surprinzător sau nu, dar acest sentiment l-am trăit într-o biserică!
Bisericile ardelenești au acel je ne sais quoi. O parte din tine se simte ca acasă, liniștit, singur și împăcat cu sine, însă cealaltă parte este terifiată de spațiul vast și rece, pereții plini de monștri sau îngeri mai puțin fericiți crează un mix care m-au făcut să iubesc biserica evanghelică din Sibiu.
Această bijuterie arhitecturală m-a surprins de atâtea ori, încât la un moment dat am rămas fără cuvinte.
Încă de la intrare am simțit un fior rece pe șira spinării, statuia episcopului Georg Daniel Teutsch este atât de imensă, nici-un străjer nu m-a terifiat atât de tare până acum.

Parcă cele mai groaznice vise cu uriași ar fi prins culoare! Am început să îmi reamintesc că este doar un bloc de piatră perfect modelat și mă despart de acesta, intru în biserică. Interiorul ei este unul tipic gotic, cu un vast spațiu dedicat credincioșilor și un micuț altar aflat în fața bisericii.
Dacă aveți norocul să găsiți deschis turnul bisericii atunci când vă aflați prin împrejurimi, nu vă gândiți de două ori, urcați.
Poate unii dintre voi au aceeași fobie ca și mine, însă atunci când veți vedea priveliștea veți înțelege perfect ce vreau să zic.
Până în turnul bisericii am avut impresia că trec prin cumplite obstacole. Simțeam că îl pot întrece chiar și pe Heracle. Înconjurat de alți înfrigurați, cupluri, mici grupuri de aventurieri sau simpli turiști, ne-am adunat toți în fața unei uși imense și am așteptam semnul ghidului să urcăm spre cel mai înalt punct din inima Sibiului.

Prima etapă a fost escaladarea unor scări în semicerc, tipic epocii medievale, au fost inofensive, mi-au creat pe la sfârșit un mic disconfort muscular, însă când am ajuns la mijlocul turnului deja mă gândeam să mă întorc atunci când am văzut ce avea să mă aștepte.
Trepte mici, de fier, suspendate în gol zeci de metri. Mă închipuiam cum cad și ajung pe podeaua de lemn a turnului. Câteodată imaginația îți poate fi cel mai mare dușman al tău, norocul meu că nu am înghețat pe loc se datorează în special grupului cu care am urcat, ei m-au împins de la spate să urc, să urc și să nu mă uit înapoi, mi-au dat încrederea de care aveam nevoie.
Sus, în cel mai înalt punct al orașului, deși respiram de parcă nu mai aveam plămâni am cunoscut frumosul, simplitatea locurilor de munte. Cea mai grea parte nu a fost nici pe departe urcatul, ci revenirea la sol. A trebuit să îmi imaginez că nu sunt suspendat în gol atâțea metri, însă vedeam acest lucru de fiecare dată când mă mișcam.

Treptele aveam impresia că sunt extrem de depărtate, iar în loc de picioare aveam butuci de lemn, care nici măcar nu îi mai puteam mișca.
Un examen care dacă ar mai fi durat câteva minute îl picam cu siguranță. Frica de înălțimi a fost un test pe care mai mereu l-am dat și l-am picat, până acum!
După ce am terminat de văzut turnul bisericii am luat drumul spre Piața Mică a orașului, pentru a vedea Turnul Sfatului. Foarte aproape de turn este legendarul Pod al Mincinoșilor.

Seara s-a lăsat destul de repede. După atâtea obiective vizitate am decis să mă retrag ușor înăuntru, frigul este aprig prin aceste locuri. Totuși, nu puteam să ratez ocazia de a vizita Târgul de Crăciun, am mai zăbovit o clipă prin oraș. Am pășit ușor pe lângă primele tarabe. Doamne ! Mirosul de turta dulce și vin fiert mă loveau din fiecare parte, m-au atras atât de tare cele două încât m-am așezat la o măsuță și mi-am delectat papilele. Eram în raiul gurmanilor.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×