Turda, urletul din abis

Peretele de smarald îmi dă în ochi. Nici nu intru bine în tunelul fără sfârșit și deja sunt orbit. Am impresia că merg spre Rai, sub nici-o formă în subteran. Însă culoarea pereților se schimbă cu fiecare pas pe care-l fac și încep să am incertitudinile mele. De la un smarald aprins și plăcut la un gri închis, rece cu influențe albe și înghețate.
Dumnezeu n-avea ce căuta aici! Îmi scot făcliile din raniță și încerc să port drumul corect. Apuc scările înghețate și întrezăresc podeaua precum o rocă finisată.

Tropote se aud la fiecare pas pe care-l fac. Îmi surzesc timpanele. Cobor lin scările ursuz, dar simt cum sunt împins la fiecare mișcare din fiecare direcție.
Întunericul mă îmbrățișa precum un tată își revede pruncul după mult timp trecut.
Doar becurile le mai observ, mici puncte albe pierdute într-un vag infinit și ajung să calc pe unde apuc. Nu sunt conștient ce mi se întâmplă sau unde mai sunt.
Încerc totuși să mă adaptez, nu de alta , dar nici nu ajunsesem în salină, iar eu deja nu știam să fac diferența între podea și tavan. Așa că închid ochii, respir calm câteva clipe, trag în piept aerul sărat și simt cum fiecare nerv dansa în atmosfera. Totul părea și mai lucid. Aerul rece îmi era ghid.

Deși totul era înghețat și presărat cu sare în jurul meu era o liniște abisală. Totul părea rupt din ultimul cerc al iadului. Un iad care pentru unii a fost casă sute ani. Iadului care a hrănit mii de guri și a construit viitor.
Paradoxal, acesta a fost și locul unde credința n-a murit niciodată, dimpotrivă.
Plămânii îi simt cum simt nevoia de a tuși orice păcat din mine. Stricăciunea n-are ce căuta în măruntaiele pământului.
Precum un loc divin, groapa albă amintește de primele forme spirituale. Subteranul a fost mereu locul potrivit unde oamenii cu frică de cele nevăzute s-au ferit de ochii bestiilor. Mediul unde și-au găsit liniștea și simțit că sunt aproape de cele sfinte.

Las în urmă gândurile bune ale muritorilor cu făclii și pornesc pe vechiul drum pavat cu dureri. Acum scările unite sub greutatea sudorii nu fac decât să amintească de bătăliile duse în tăcere și întuneric de bieții tați care doreau doar un viitor mai bun pentru ai lor fii sau de amârîții feciori care visau la o familie fericită.
Toți aceștia sunt încă aici, dar vorbesc în tăcere. Arareori sunt auziți. Poate din pricina pereților asurzi sau a lacului fără fund. Poate de aceea sunetul nu se mai propagă.
Salina e precum o pădure mistică și tăcută. Dacă te chinui prea tare să vezi necuprinsul nu vei vedea nimic. Sau dacă îți dorești din tot dinadinsul să auzi vidul nici propriile bătăi ale inimii nu le vei mai auzi.

Lasă totul să vină de la sine. Așteaptă să fii strigat, ghidat!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

2 thoughts on “Turda, urletul din abis

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×