Timișoara, un weekend boem – Dragostea mută

-Salut Sebi! Ce faci omule?
-Ooo! Salut Adiță, pe unde ești?
-Am coborât din tren, am ajuns în gară.
-Hai că e bine. Cum vrei să faci mai întâi, vii și îți lași rucsacul și pe urmă te plimbi sau vii mai pe seară?
-Hmmm, băi dacă nu îți e cu prea mult deranj, aș prefera să îmi las întâi ghiozdanul, nu vreau să fac febră musculară sau chestii de genul.
-Cum naiba să mă deranjezi! Ai pățit ceva! Casa mea e și casa ta. Pe mine nu mă deranjează deloc prietene. Hai vino încoace și vorbim și noi mai multe.

N-am apucat să ies bine din gară că deja începuse ploaia. Am știut din totdeauna că ploaia e un semn bun, însă mă frustra faptul că doar ce băgasem geaca în ghiozdan, fix cu un minut înainte de a se porni norul deasupra mea.
-Ia zii omule, pe unde ești !?
-Omule am ieșit din gară de curând și văd în fața mea un pod.
-Perfect, mergi înainte, însă nu îl traversa, faci pe urmă dreapta și vei ajunge pe o stradă cum îți place ție. De acolo să faci pe urmă la stânga și când ajungi la o casă galbenă să mă suni.
-Ook, cred că am înțeles. Am reușit să ajung pe strada care avea un aer interbelic, dar părea un pic cam dărăpănată. Însă de aici Sebi a explicat cum vedea el din casă, nu cum vedeam eu din stradă și în loc să mă îndrept spre el eu mă întorceam înapoi spre gară. Noroc că am găsit o casă cu un galben ciudat și am pus mâna pe telefon.

Cei drept aspectul mă cam speria. Știam eu că orașul are chirii scumpe, dar nici Sebi nu-i chiar atât de nebun să accepte orice casă pe care o găsește.
-Sebi! Omule, am ajuns lângă o casă vopsită cu galben, dar nu prea îmi vine a crede că stai aici. Ai cumva o farmacie în apropierea ta?
-Nuu! Ce mai vezi pe acolo?
-Mai sunt câteva fast-food-uri, e un non-stop și o vulcanizare.
-Ioii! Vezi că tu ești în capătul celălalt de stradă.
-Hahaha! Huh! Ce ușurat mă simt acum. În regulă, hai că vin imediat.
-Hai că daca e ies în stradă să vezi mai repede unde trebuie să ajungi.
-Mersi fain omule!

În halatul său roșu aprins, părul vâlvoi, puțin neatent cu aspectul său. Sebi se afla în fața casei sale galbene care păruse imposibil de găsit și zâmbea larg către mine în timp ce flutura brațul drept în aer lin.
-Heei, Adi! Aici!
-Stai să ajung la trecerea de pietoni să traversez ca un civilizat.
-Hai omule odată, ce Dumnezeu ai! Nu vezi că nu trece nimic.
-Omule, apropo casa ta nu prea e galbenă ci mai degrabă portocalie.
În acele momente îl și văd cum se întoarce curios spre casă și observă cum galbenul de care îmi vorbea era mai degrabă aprins precum mierea de albine.
-Ăăă, ce să zic, mie mi se părea că e galben. Oricum bine ai venit! Și în acele momente începe să mă îmbrățișeze cu foc prea bunul meu amic fix în mijlocul străzii. Nepăsându-i dacă avea să ne vadă cineva în postura aceea comică.

N-aveam idee cum să ajung la locurile vizate, dar asta n-a fost un impediment. Dimpotrivă, deobicei am bafta ca în neștiință de cauză să găsesc ceva aparte și frumos. Aveam în buzunarul din spate o listă cu ce aveam de gând să văd, iar asta m-a mânat să ies mai repede din cartierul periferic al Timișoarei. Am zis totuși să întreb pe cineva pe stradă să găsesc mai repede drumul spre lumină. Iar toți cei pe care îi întrebam mă tot urcau în autobuzele aflate în stații să ajung în centrul orașului. Am renunțat la ideea de a mai întreba pe cineva pe stradă și m-am lăsat ghidat de briza Begăi.

Pe lângă minunatul râuleț, bănățenii au aranjat majoritatea parcurilor. Și am putut să resimt liniștea din Herăstrău în timp ce pe fundal se putea privi peisajul violet.
Atenția îmi fusese captată de un stol de porumbei care se jucau cu un micuț ghinduș. Copilul inocent parcă ar fi vorbit pe limba necuvântătoarelor. Înaripatele dansau blânde pe lângă el, iar acesta le răspundea prin zâmbete și chicote ieșite din gurița lui micuță.
Brațele porumbițelor îl alintau pe micuțul copilaș ieșit la descoperit lumea. Totul părea nou, dar frumos pentru el. Pentru fiecare lucru nou acesta se uita la tatăl său și îi zâmbea și gesticula din mâini. Parcă ar fi vrut să îi relateze fiecare emoție. Însă neputința lui de a vorbi făcea și mai gingașă experiența.

Totuși, cei doi bărbați își vorbeau din priviri, iar tatăl părea cel mai fericit bărbat în acel moment. Nimic nu avea cum să îi strice fericirea. Sângele din sângele lui experimenta dragostea și fericirea și înțelegea că aceasta vine din lucrurile mărunte.
Am privit minute în șir soarele de pe pământ cum experimenta viața și am primit căldura lui în momentul în care m-a privit în ochi. Eram compleșit de emoții. Nu știam cum să reacționez. L-am salutat timid, iar acesta a început să meargă precum un butoiaș, rapid spre mine. L-am prins ușor în brațe și l-am întrebat cum îl cheamă, deși știam clar că nu avea să îmi răspundă.
-David! Aud sunetele calme rostite de creatorul ghindușului.
-Încântat de cunoștință, David! Răspund în timp ce am încercat să dau noroc cu băiatul. Doream să îl inițiez în tainele bărbăției.
-Dă noroc tati cu băiatul acolo! Strânge-i palma și mișcă. Îi răspunde tatăl copilului în timp ce acesta se uita mirat la palma mea. Parcă pe neașteptate copilul a înțeles din ochiul drept închis de tatăl său și se întoarce brusc către mine și îmi strânge ușor palma.

De aici pot spune că mi-a creat cea mai mare fericire. Am dat noroc și pe urmă l-am luat în brațe parcă atras de o forță nevăzută. Acesta precum un mesia mi-a făcut cu mâna și pe urmă s-a întors la tatăl lui. L-a luat de picior s-a întors cu fața către mine și mi-a zâmbit până m-am depărtat de cei doi frumoși.
După minunata lecție venită din partea copilului frumos parcă și lumea avea altă culoare acum. Totul părea altfel. Copiii chiar te fac să vezi altfel lucrurile.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din banat. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

×