Sibiu, turtă dulce și vin fiert

Periplul în lumea amintirilor mi-au readus în minte cel mai plăcut sentiment din aventura sibiană. Surprinzător sau nu, dar acest sentiment l-am trăit într-o biserică!
Bisericile ardelenești au acel je ne sais quoi. O parte din tine se simte ca acasă, liniștit, singur și împăcat cu sine, însă cealaltă parte este terifiată de spațiul vast și rece, pereții plini de monștri sau îngeri mai puțin fericiți crează un mix care m-au făcut să iubesc biserica evanghelică din Sibiu.
Această bijuterie arhitecturală m-a surprins de atâtea ori, încât la un moment dat am rămas fără cuvinte.
Încă de la intrare am simțit un fior rece pe șira spinării, statuia episcopului Georg Daniel Teutsch este atât de imensă, nici-un străjer nu m-a terifiat atât de tare până acum.

Parcă cele mai groaznice vise cu uriași ar fi prins culoare! Am început să îmi reamintesc că este doar un bloc de piatră perfect modelat și mă despart de acesta, intru în biserică. Interiorul ei este unul tipic gotic, cu un vast spațiu dedicat credincioșilor și un micuț altar aflat în fața bisericii.
Dacă aveți norocul să găsiți deschis turnul bisericii atunci când vă aflați prin împrejurimi, nu vă gândiți de două ori, urcați.
Poate unii dintre voi au aceeași fobie ca și mine, însă atunci când veți vedea priveliștea veți înțelege perfect ce vreau să zic.
Până în turnul bisericii am avut impresia că trec prin cumplite obstacole. Simțeam că îl pot întrece chiar și pe Heracle. Înconjurat de alți înfrigurați, cupluri, mici grupuri de aventurieri sau simpli turiști, ne-am adunat toți în fața unei uși imense și am așteptam semnul ghidului să urcăm spre cel mai înalt punct din inima Sibiului.

Prima etapă a fost escaladarea unor scări în semicerc, tipic epocii medievale, au fost inofensive, mi-au creat pe la sfârșit un mic disconfort muscular, însă când am ajuns la mijlocul turnului deja mă gândeam să mă întorc atunci când am văzut ce avea să mă aștepte.
Trepte mici, de fier, suspendate în gol zeci de metri. Mă închipuiam cum cad și ajung pe podeaua de lemn a turnului. Câteodată imaginația îți poate fi cel mai mare dușman al tău, norocul meu că nu am înghețat pe loc se datorează în special grupului cu care am urcat, ei m-au împins de la spate să urc, să urc și să nu mă uit înapoi, mi-au dat încrederea de care aveam nevoie.
Sus, în cel mai înalt punct al orașului, deși respiram de parcă nu mai aveam plămâni am cunoscut frumosul, simplitatea locurilor de munte. Cea mai grea parte nu a fost nici pe departe urcatul, ci revenirea la sol. A trebuit să îmi imaginez că nu sunt suspendat în gol atâțea metri, însă vedeam acest lucru de fiecare dată când mă mișcam.

Treptele aveam impresia că sunt extrem de depărtate, iar în loc de picioare aveam butuci de lemn, care nici măcar nu îi mai puteam mișca.
Un examen care dacă ar mai fi durat câteva minute îl picam cu siguranță. Frica de înălțimi a fost un test pe care mai mereu l-am dat și l-am picat, până acum!
După ce am terminat de văzut turnul bisericii am luat drumul spre Piața Mică a orașului, pentru a vedea Turnul Sfatului. Foarte aproape de turn este legendarul Pod al Mincinoșilor.

Seara s-a lăsat destul de repede. După atâtea obiective vizitate am decis să mă retrag ușor înăuntru, frigul este aprig prin aceste locuri. Totuși, nu puteam să ratez ocazia de a vizita Târgul de Crăciun, am mai zăbovit o clipă prin oraș. Am pășit ușor pe lângă primele tarabe. Doamne ! Mirosul de turta dulce și vin fiert mă loveau din fiecare parte, m-au atras atât de tare cele două încât m-am așezat la o măsuță și mi-am delectat papilele. Eram în raiul gurmanilor.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Triunghiul prieteniei, dragostea părintească

După o experiență nu chiar perfectă în 2014, acum Brașovul mi-a arătat adevărata lui față. Ca să înțelegi mai bine ce vreau să zic, ultima dată când am vizitat orașul ca și turist solitar am noptat într-o pensiune unde una am stabilit și alta am primit.
Pentru această vacanță în minunatul Ardeal am apelat acum la un site foarte cunoscut în rândul călătorilor, couchsurfing. Voi lăsa linkul, însă crede-mă, dacă te aștepți la lucruri frumoase, nici pe departe nu ești, vei rămâne cu niște amintiri unice.

Prima mea gazdă a fost Dan, primordial am vorbit cu el să facem un mic tur al orașului, să discutăm puțin, să văd orașul prin ochii unui localnic și pe urmă să ne vedem fiecare de drumul nostru. După ce am ajuns în oraș, pun mâna pe telefon și îl sun, eram la gară, el îmi spune să iau primul autobuz și să ne vedem la capătul liniei. Într-un final, după ce ajung aștept în jur de cinci minute și ne cunoaștem. Un tânăr, destul de înalt și foarte deschis. Stăm puțin de vorbă, mă întreabă cum a fost drumul, dacă sunt obosit, cum de am venit așa târziu. Da, trebuia să ajung în Brașov pe la ora 11, însă nu am prins trenul și am ajuns în oraș de abia pe la 15:20.

Ne-am plimbat, a fost amuzantă escaladarea până la Cetatea din Deal, din păcate am aflat că este închisă, aparține unui restaurant care nu are o politică prea deschisă față de turiști. Pe urmă am coborât înspre zidul fostei cetăți și ne-am plimbat de la vechea poartă secundară, Ecaterina până Bastionul Tăbăcarilor. De aici am pornit spre centrul orașului, am trecut prin Strada Sforii și am revăzut Biserica Neagră, ne-am oprit un pic în Piața Sfatului și într-un final ne-am îndreptat către centrul istoric. Nu am stat prea mult în mijlocul bulevardului plin de magazine și buticuri, deoarece eu am dorit să îndrept undeva să mănânc, eram lihnit.

Totuși Dan a insistat să mergem la el acasă, și acum îmi amintesc vorbele
– Nu, stai să vorbesc acasă să încălzească mâncarea, trebuie să mănânci ceva cald! Nu te las așa. Am purces spre cartierul unde stătea el, am trecut pe lângă Biserica Bartolomeu și am ajuns într-un cartier plin cu blocuri. Când am intrat în casa unde stă Dan împreună cu familia lui, am dat peste doi părinți minunați. La ușă, deși nu am bătut și nici nu am făcut zgomot, ne-a întâmpinat tatăl lui, acesta ne-a ghidat până în bucătărie unde am mâncat și băut câteva păhărele.

Până ne-a fost servit primul fel de mâncare, noi cei trei barbați aflați în jurul mesei serveam o afinată extraordinar de dulce și gustoasă. Tonul tăios al domnului, însă cald și primitor mi-a urat într-un stil pitoresc binecunoscuta urare
– Bun venit la Brașov! Deja mă simțeam ca acasă.
Doamna Silvia, de cealaltă parte mi-a oferit o ciorbă de fasole extraordinară și mi-a zis într-un mod mămos
– Dacă nu îți place ceva, lași în farfurie, nu trebuie să guști dacă nu vrei. Doamne, femeia nici nu își imagina câtă foame aveam în mine!
De acum, parcă într-o piesă regizat perfect, Dan îi oferă rolul principal tatălui și acesta începe să ne povestească ce i s-a întâmplat pe durata zilei. Am aflat că acesta trebuia să își schimbe actul de identitate și datorită faptului că s-a născut în București, localitățile i-au greșit adresa din buletin și el a fost nevoit să refacă actul și să stea aproape două ore în fața primăriei din Brașov, unde l-am întâlnit în treacăt prima oară.

Chiar dacă a fost nevoit să piardă atâta vreme, o secundă nu s-a plâns, ci dimpotrivă, și-a recunoscut jumătatea lui de vină, însă insista să trag o lecție din povestea lui și să fiu mult mai atent cu lucrurile din jurul meu.
Schimbăm felul de mâncare și ajungem să vorbim despre armată și despre experiența lui din cadrul armatei. Ne-a povestit că primele luni le-a făcut în Teleorman, iar pe urmă a fost transferat în Valea Jiului sau cum era cunoscută în rândul soldaților ”VALEA PLÂNGERII”.
– Adi, ieșeam din mină exact cum ai tu bluza, negrii! Doar dantura ni se mai vedea.
Cel de-al doilea fel de mâncare a fost cel mai consistent, am primit două sarmale imense în farmurie, în viața mea nu am mâncat asemenea giganți de carne înveliți în varză. Am terminat cu chiu cu vai, însă mă bucur că stomacum meu chiar și dorit asemenea minunății gastronomice. După ce termin și ultimul păhărel de afinată în fața mea își face prezența paharul de vin. Ușor și lin, un mic zgomot se aude în micuța bucătărie, la un moment dat le confund cu șoaptele unei sirene, iar în următoarea clipă paharul parcă are culoarea primăverii.

Undeva aproape de ora opt plecăm spre oraș, îmi doream neapărat să văd orașul seara, iar Dan trebuia să ajungă la muncă, așă că ne-am luat rămas bun de la părinții lui și am pornit din nou prin Brașov.
După ce m-am plimbat aproximativ două ore prin centrul Brașovului și pe străzile minunate și liniștite mă îndrept către pensiunea unde lucrează Dan și stăm de vorbă până târziu. Dan, dacă citești aceste rânduri îți mulțumesc din nou și te aștept cu drag oricând oriunde mă aflu, ai devenit un amic de încredere.

Aaa, un ultim lucru, voi lăsa un mic citat spus de doamna Silvia pe care ar trbuie să îl urmăm toți tinerii, indiferent de naționalitatea noastră.
”Călătorește, cât poți de mult, sunteți tineri, nu aveți griji, familie, obligații, responsabilități, rate, unii ați terminat și vreo facultate. Nu vă gândiți că sunteți mari și trebuie să vă stabiliți la casa voastră. Da, va trebui să faceți și lucrul ăsta, dar nu acum, acum trebuie să călătorești, să cunoști oameni noi, să legi noi prietenii, să simți că trăiești că adevărat și să vezi locuri care nici nu știai că există. CĂLĂTOREȘTE CÂT POȚI DE MULT!”

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sighișoara, paleta de emoții

Mai mereu dau peste articole sau diverse texte care povestesc de călătorii perfecte, însă în niciunul din textele citite nu văd greșeli comise de autorii acestor rânduri.
Eu unu recunosc, am făcut o groază de greșeli, unele amuzante altele mai puțin amuzante, însă cele mai memorabile mi se par acele clipe când am plecat pe munte doar în tricou și pantaloni scurți, iar la destinație m-am trezit pe o ploaie torențială.
Pentru acele clipe am crezut că nu o să mă mai iert niciodată, deși mi-am promis acel lucru eram conștient că nu pot fi așa dur cu mine, oricum acum când stau și mă gândesc mai bine totul pare foarte amuzant.
Parcă și văd un tip de statură medie, ud din cap până în picioare încercând din răsputeri să treacă peste faptul că tremură din toate încheieturile și speră că va ajunge mai departe de cota 1200 metri.

Totuși, în altă ordine de idei poate cea mai frustrantă amintire recentă din care am avut de învățat o lecție extrem de importantă este să nu te avânți niciodată la drum, dar niciodată, mânat de iluzii și vise copilărești. Să nu te încrezi în basme sperând că vei găsi El Dorado.
Misterioasa cetate a Sighișoarei din visele mele în care se află un castel bântuit, plin de locuri secrete și înfricoșătoare nu s-a dovedit a fi decât o simplă utopie.
Deși, recunosc, nu sunt fascinat de poveștile cu vampiri și alte creaturi care sunt menite să sperie copii și persoanele prea slabe de înger, acest ținut ireal ar fi fost singurul care mi-ar fi atras curiozitatea.
Până la urmă am fost încântat că am ales să vizitez această localitate, chiar dacă primirea a fost un pic ciudată. Urcând dinspre gară către vechea cetate am trecut prin oraș unde am dat peste un monument dedicat soldaților ruși căzuti în al doilea război mondial. Poate sunt doar eu prea, însă mi se pare extrem de revoltător, însă am încercat să trec cu vederea și să mă bucur de oraș și să ajung la destinație.

Primele clipe în cetatea Sighișoara nu le voi uita prea curând, după ce am zăbovit nu mai puțin de jumate de ceas în jurul turnului cu ceas, emblema orașului transilvănean, am urmat cursul străzii principale și am ajuns la casa unde se spune că s-ar fi născut temutul Vlad Țepeș.
Din păcate am fost dezamăgit, mă așteptam să găsesc o locuință simplă cu un fundal tipic medieval în care actorul principal este un pat care a fost strâns legat de copilăria fostului domnitor.
Însă mare mi-a fost uimirea când în locul acestora am dat peste un sicriu în mijlocul încăperii din care a ieșit un bătrân ramolit și pricăjit. Pe lângă acestea, locuința mai era și slab luminată, iar singura sursă de lumină era roșiatică și intensă. Ca o concluzie, am înțeles că astfel de turism este des întâlnit la noi în țară, o combinație grotească de kitch și lipsă de respect față de trecut și tradiții, însă nu ne face deloc cinste.

Mă rog, oricum nu vreau să cad în extrem, pot spune că am avut și surprize plăcute, chiar în piața orașului am dat peste un tânăr meșter care m-a surprins cu minunățiile care ieșeau din mâna lui.
Atelierul lui era plin de astfel de mici statuiete care înfățișau diferite ipostaze ale țăranilor transilvaneni, însă nu lipseau nici animalele sau diverse obiecte artizanale.
Spre amiază am decis să văd cât de bine stau cu condiția fizică și am urcat spre cel mai înalt punct al orașului, Biserica Dealu Mare. Pentru a ajunge la ea am trecut prin drumul scărilor acoperite. Drum folosit în special de elevii școlii Dealu Mare. După ce am lăsat în urmă cel puțin câteva zeci de trepte deja simțeam cum respirația mea era asemănătoare cu cea a unui pește aflat pe uscat. La capătul celor 175 de scări deja eram lipsit de toată vlaga, spre rușinea mea, însă puteam să mă mândresc că mă aflam în apropierea Bisericii din Deal.

Aici parcă teama m-a cuprins, deși am avut ocazia să văd subsolurile bisericii, inima mai avea un pic și ieșea din piept. Contrar așteptărilor, liniștea am regăsit-o în cimitirul din apropierea locașului de cult.
Imediat după ce am pășit în cimitir și priveam primele cripte parcă o căldură mă curprinde, eram curios de poveștile celor care se aflau aici și deși majoritatea locurilor de genul terifiază, nu relaxează, aici am fost fericit și cu adevărat atras de priveliște.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sibiu, drumuri, plimbări și clădiri vechi

Camera tihnită de liniște mă apasă, cu mintea mea se joacă, lumina slabă a încăperii mă relaxează și mă obligă să meditez la clipele frumoase de toamnă pe care le-am pierdut deja. Ochii mi se închid, ceața mă înconjoară, încet încep să ascult sunetele minții și deja imaginile prind contur.
Văd un corp mediu, puțin obosit, dar vioi cu un ghiozdan micuț și realizez că amintirea care mi-a venit într-o zi rece de martie e legată strâns de prima mea vizită în Sibiu. Zâmbesc ușor, nu deschid nici măcar pentru o secundă ochii și continui să visez. Îmi aintesc cu drag că cel mai important lucru din acel ghiozdan era setea de necunoscut și gândul primordial care m-a avântat către acest oraș într-o banala zi de octombrie a fost dragostea pentru călătorii.

Încet, încet, se conturează și drumul, unul extrem de rece. Starea mea, cea a unui somnolent amplifica și mai tare frigul din jurul meu. Nici măcar cafeaua băută în gară la patru dimineața nu m-a trezit sau măcar încălzit și cad și mai greu pe scaunul rece. Înconjurat numai de bătrânul gerilă mă surprind și pe mine, oare există vreun loc în care să nu pot dormi, chiar așa de bine mă acomodez!
Sunt trezit de zgomotul făcut de șofer, atunci când și-a ridicat programul pentru noul său drum, aflu că el era cel cu care aveam să ajung în Sibiu. Îl rog frumos să aibă inima bună și să mă lase și pe mine să urc în autobuz să mă mai încălzesc. Dezamăgire maximă, în vehicul era atât de frig, încât aș fi coborât înapoi în autogară. Totuși, norocul meu că mereu port o haină în plus în rucsac și mă îmbrac mai bine și revin la moțăitul meu cel de toate diminețile.

Undeva după prea multe dealuri și gropi ajung să mă trezesc ghemuit și speriat la mijlocul drumului între Pitești și Râmnicu Vâlcea, însă peisajul mă calmează și renunț într-o clipă la somnul rece, mă bucur de brazii verzi și înalți, peisajele rurale, turmele de oi ghidate de ciobănașii puri, blânzi și gingași.
La capătul celor patru ore și jumătate de dealuri, munți, frig, soare, ploaie, nori și muzică populară ajung în gara Sibiului, totul pare că a trecut într-o clipită. Cobor din cutia de fier tihnită de căldură, sunt puțin confuz, însă fericit că am ajuns în final, Sunt fericit, împăcat cu mine și liniștit realizez cât de tare este efectul Ardealenesc. Deși nu am vizitat niciodată până acum Sibiul, deja mă simțeam parcă aș fi revenit acasă.

Încep lent, dar nu timid să cer mici indicații cu privire la pensiunea unde aveam să mă cazez. Dacă până acum mă cazam unde îmi venea, de această dată m-am interesat de acasă de locul unde aveam să stau, însă niciodată nu am reușit să mă cazez așa de aproape de gară, acum am reușit pe lângă acest lucru să gasesc și o pensiune superbă din toate punctele de vedere (și nu, nu am fost plătit să fac reclamă, ca să vă convingeți nu o să dau numele acestei pensiune).
Mă cazez, despachetez, îmi las rucsacul, puținele haine pe care le aveam cu mine, îmi iau portofelul, harta, aparatul foto și plec. Încui camera și cobor scările. Ajung pe stradă și deja mă trezesc în minunatul peisaj Sibian, trag aer în piept, îmi bag căștile în urechi, pornesc muzica și mă avânt, parcă totul e rupt dintr-un vis, prima oră am crezut că nu e adevărat, nu credeam că poate fi așa frumos. Scotocesc în buzunar după telefon și dau pe joș o foaie, mă aplec să văd despre ce era vorba, lista cu obiectivele pe care mi le-am propus, mă uit pe hartă și ce observ, marea majoritate a acestor obiective turistice se află pe o rază destul de mică! Acest lucru după mine reprezintă un avantaj, într-un oraș montan destul de mare precum Sibiul.

Îmi continui periplul meu pe străzile mici, mă delectez cu peisajele urbane aparte ale Sibiului, când dintr-o dată sunt oprit pe stradă. Mă dau puțin în spate, nu c-aș fi fost speriat sau terifiat ci pentru a vedea chipul șoferului. Solenza lui albastru-verzuie, puțin depășită, dar întreținută m-a făcut să fiu și mai curios de cine e la volan. Mă apropii ușor, deoarece manevrele lui erau cam necontrolate și bruște și văd un tânăr flăcău puțin bătut de vânt. Curiozitatea lui față de obiectivul aparatului meu este atât de mare încât insistă să se uite la el.
Prima oară m-am așteptat să mi-l cumpere, pe urmă îl privesc cu mai multă atenție, nu părea tipul de fotograf înrăit și mă gândeam că e un simplu hoț, deja mă așteptam să plece pur și simplu cu el, mai ales că era în mașină și avea motorul pornit, însă pe urmă din vorbă în vorbă aflu că el dorea doar să își recupereze o sumă de bani și în loc să își primească datoria acesta a primit un obiectiv foto, iar el nepricepându-se întreaba pe oricine vede cu un aparat la el. Nu asta m-a marcat, ci faptul că deși omul era un butoi plin de griji el nu a vrut ca acest lucru să mă afecteze vreo secundă și ca un ardelean bun ce este mi-a urat în stilul caracteristic cuvintele ”Pân’ dată viitoare ziua bună!”

Această experiență pe care nu aș vrea să o uit prea curând am trăit-o foarte aproape de Piața Mare a Sibiului, Mare mi-a fost uimirea, însă atunci când m-am apropiat de piață. Peisajul părea rupt din poveștile lui Hans Christian Andersen, copii alergând cu ghiozdanele imense, cupluri care se plimbă pe străzile mari și spațioase ale centrului, palate și biserici construite undeva prin secolul XVII-XVIII. Câteodată mă întrebam, ”Oare mai sunt în România !?” Ca totul să fie și mai frumos am realizat că am ajuns chiar în perioada Târgului de Crăciun. Nu îmi venea să cred, oare de ce nu am vizitat eu Sibiul mai devreme ? Totul era perfect!
M-am plimbat un pic printre standurile din Piața Mare a Sibiului, unde era organizat târgul, însă nu am zăbovit prea mult pentru că oricum era ziua în amiaza mare și nu avea nici un farmec evenimentul în plină zi, așa că m-am îndreptat spre Muzeul de Artă Bruckenthal.
Clădirea veche de mai bine de 300 ani nici nu zici că ar fi avut măcar cinci decenii, darmite 30, așa de bine este întreținut muzeul. La intrarea în muzeu, ca deobicei am făcut un episod super amuzant, marca Adrian, adică era să intru fără să îmi cumpăr bilet, noroc că am fost întors din drum și rugat frumos de către paznicul muzeului ”să știți că aici se plătește la intrare” ! Doamne, ce prost m-am putut simți atunci, dar, ce să fac, așa mi se întâmplă mie mai mereu.

Mă întorc din drum, intru timid și parcă vinovat în micuța încăpere, Interiorul m-a surprins, un contrariu între exterior și interior. Înăuntru am dat peste cea mai mare casă de muzeu pe care am văzut-o până acum, în 22 de ani. Pereții albi, par imenși de la culoarea curată și intensă, în jurul lor câteva dulapuri în care sunt exponate cărți, documentare și suveniruri ale muzeului care promovează istoria Sibiului, a familiei Brukenthal și a reședinței familiei habsburgice sunt atotprezente.

M-am aplecat ușor spre ghișeu, dau peste un bust robust și serios al unui bărbat trecut de mult de prima tinerețe, dar drept. Lângă el o doamna mai puțin aranjată, însă înțepată și prea încrezătoarea pe ea. Cer un bilet pentru exponatele galeriei de artă europene. ”Cinci lei, vă rog! ” Îmi răspunde bărbatul. Scot banii din buzunar, plătesc biletul și când să mă retrag de lângă ghișeu și să îmi încep turul liniștit deodată aud vocea subțire și agresivă a doamnei care încerca să îmi vâre pe gât lucruri de care nu aveam nevoie ”Nu doriți, un breloc, carte, film sau cană cu Muzeul Brukenthal ? ”.
Refuz politicos, însă insistența ei era incredibilă – ”dar sigur nu doriți măcar un tricou personalizat !?”. Nu mint, m-a cam ispitit când a venit vorba de tricoul personalizat, însă tot am refuzat, deoarece nu doresc să cumpăr astfel de suveniruri de care nu am nevoie. Astfel de lucruri nu le văd rostul în astfel de instituții. Dacă doresc să cumpăr ceva, credemă chiar voi cumpăr, nu este nevoie să fiu sâcâit de cineva.

Mă rog, urc scările, treptele le simt cam grele sub talpa ghetelor și doresc să scot aparatul foto din rucsac, însă din păcate, după cum m-am obișnuit în marea majoritate a muzeelor din țară nu poți fotografia în interior. Prea bunul nostru stat nu ne oferă șansa de a imortaliza amintiri din călătoriile noastre prin minunata noastră țară. Totuși, pentru cei care se așteaptă să găsească într-un muzeu de artă doar tablouri sau sculpturi veți fi surprinși, eu unu am găsit la secțiunea de artă românească cea mai mare secțiune dedicată culturii dacice din România, nu doar cultura cucutenilor, cea mai cunoscută din istoria geto-dacilor.
Nu mai puțin de 100 de bijuterii, obiecte artizanale și decorative din perioada dacică te așteaptă aici. Nu spun că e un lucru rău sau bun să fii patriot, însă când le-am văzut pentru prima oară m-am simțit copleșit de emoții, gândindu-mă la trecutul glorios pe care l-a avut acest imperiu timpuriu.

Următorul nivel al clădirii, este organizat perfect pentru cei care doresc să privească ore în șir un tablou din perioada renascentistă, peisaje eroice sau idilice sunt portretizate perfect. Surpriza cea mai mare a muzeului o veți trăi la subsolul clădirii, chiar lângă intrare vei găsi o ușă pe care nu mulți o observă. Avertisment, pentru cei dintre voi cu inima slabă vă rog să nu intrați, nu vă credeți supereroi. Vârcolaci, vampiri și mumii, sunt doar câteva astfel de monstruozități care prind viață, chiar ai impresia că sunt reale.
Doamne ce terifiat am fost atunci când am privit în ochii, chiar și de ceramică, a contelui Dracula. Da, știu, a devenit deja un kitsch turismul horror pe care Transilvania l-a adoptat după marele succes al romanului lui Bram Stocker, însă greu ai ocazia să te simți în același timp și înspăimântat și curios.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Brașov, orașul oamenilor

După un drum liniștit cu trenul, dimineaţa pot spune că am făcut cunoștiință cu cel mai civlizat oraș din România, Brașovul. Această locaţie mirifică parcă a dorit ca eu să-o vizitez doar atunci când sunt pregătit, să nu fiu copleşit de frumuseţile arhitecturale sau naturale, de onestitatea localnicilor și de aerul proaspăt de munte. Odată ce am coborât din tren am decis fără prea multe planuri să vizitez fosta cetate medievală exact cum am simţit eu cel mai bine, aşa că după o plimbare destul de scurtă cu autobuzul am ajuns în Piaţa Sfatului.

Captat de grandoarea pieţei era să nu observ cel mai important obiectiv turistic, Biserica Neagră. Totuşi fiind extrem de aproape de piaţă şi văzând cum se îmbulzesc zecile de vizitatori am decis să mă pierd şi eu într-unul din grupurile de turişti care luau cu alai monumentul simbol al oraşului.
Văzută pentru prima oară construcţia veche de aproximativ opt veacuri uimeşte prin măreţia ei, la propriu. Culoarea puternic întunecată, parcă predestinat, i-a oferit un nume greu de uitat. O altă ironie a sorţii face că deşi locaşul se poate observa de la kilometri distanţă uşa principală măsoară puţin peste doi metri.

Vizita mea în cadrul locaşului de cult a fost asistată de o lecţie minunată de istorie în limba franceză, totuşi a fost de scurtă durată, deoarece sincer nu prea ai ce vedea în interior. Este o construcţie gotică simplă şi înspăimântătoare, însă te plictiseşti după 20 minute.

Poate cel mai trist lucru legată de biserică o reprezintă regulile prea stricte. Dacă vă gândiţi să faceţi câteva fotografii în interior vă zic să vă luaţi gândul, astfel de activităţi nu sunt agreate, nici dacă aţi dori să plătiţi vreo suprataxă pentru aparat.
Cel mai bun punct de a vedea simbolul oraşului este chiar din cele două turnuri care odinioară au stat de veghe asupra cetăţii, aşa că am decis să mă îndrept şi eu exact unde pot fi lăsat fără cuvinte.

Plimbarea până la turnuri deşi m-a lăsat mai degrabă fără oxigen a fost de bun augur, deoarece pentru a se ajunge până la ele trebuie să urci printr-o mică pădurice aflată în apropierea oraşului.
Alte două obiective des vizitate aflate în apropierea turnurilor care amintesc de fostele graniţi ale cetăţii sunt Poarta Ecaterinei şi Zidul Forticat al oraşului. Dacă Poarta Ecaterinei nu necesită prea mult timp fiind doar vechea intrarea în cetatea Braşovului, de cealaltă parte, zidurile oraşului oferă vizitatorilor ocazia de a vedea vechile bastioane care astăzi relevă viaţa de zi cu zi a Braşovului medieval.
Eu am reuşit să vizitez Bastionul Graft, situat chiar la mijlocul zidului acesta este şi cel mai scurt drum din inima oraşului către Turnul Alb.

Punctul culminant al călătoriei mele a avut loc spre seară atunci când am decis să iau telecabina, să urc pe muntele Tâmpa şi să zăresc cum se vede cu adevărat oraşul Braşov, de ce este atât de iubit de orice turist care îi calcă pragul ! Priveliştea pe care am găsit-o aici nu poate fi descrisă ci doar simţită.
Cât despre cazare vă recomand orice vă propuneţi neapărat să aveţi o rezervare făcut la unul din hotelurile sau pensiunile din oraş chiar dacă vi se pare că este un pic cam scumpă, într-un final nu veţi regreta decizia luată. Eu am decis pe seară că e vremea să îmi caut cazare.

După ce m-am consultat cu prea bunul meu prieten Google, într-un final m-am hotărât să sun la una din pensiunile din afara orașului. Recunosc preţul extrem de mic m-a atras, mai ales având în vedere faptul că îmi propusesem să stau doar o singură noapte, însă când am ajuns la pensiune aflu că nu mai avea locuri de o singură persoană, deşi la telefon îmi promisese că au.
Aşa că fiţi cu mare băgare de seamă astfel de trucuri sun extrem de folosite în rândul pensiunilor mici sau noi apărute ca ciupercile după furtună.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Turda, urletul din abis

Peretele de smarald îmi dă în ochi. Nici nu intru bine în tunelul fără sfârșit și deja sunt orbit. Am impresia că merg spre Rai, sub nici-o formă în subteran. Însă culoarea pereților se schimbă cu fiecare pas pe care-l fac și încep să am incertitudinile mele. De la un smarald aprins și plăcut la un gri închis, rece cu influențe albe și înghețate.
Dumnezeu n-avea ce căuta aici! Îmi scot făcliile din raniță și încerc să port drumul corect. Apuc scările înghețate și întrezăresc podeaua precum o rocă finisată.

Tropote se aud la fiecare pas pe care-l fac. Îmi surzesc timpanele. Cobor lin scările ursuz, dar simt cum sunt împins la fiecare mișcare din fiecare direcție.
Întunericul mă îmbrățișa precum un tată își revede pruncul după mult timp trecut.
Doar becurile le mai observ, mici puncte albe pierdute într-un vag infinit și ajung să calc pe unde apuc. Nu sunt conștient ce mi se întâmplă sau unde mai sunt.
Încerc totuși să mă adaptez, nu de alta , dar nici nu ajunsesem în salină, iar eu deja nu știam să fac diferența între podea și tavan. Așa că închid ochii, respir calm câteva clipe, trag în piept aerul sărat și simt cum fiecare nerv dansa în atmosfera. Totul părea și mai lucid. Aerul rece îmi era ghid.

Deși totul era înghețat și presărat cu sare în jurul meu era o liniște abisală. Totul părea rupt din ultimul cerc al iadului. Un iad care pentru unii a fost casă sute ani. Iadului care a hrănit mii de guri și a construit viitor.
Paradoxal, acesta a fost și locul unde credința n-a murit niciodată, dimpotrivă.
Plămânii îi simt cum simt nevoia de a tuși orice păcat din mine. Stricăciunea n-are ce căuta în măruntaiele pământului.
Precum un loc divin, groapa albă amintește de primele forme spirituale. Subteranul a fost mereu locul potrivit unde oamenii cu frică de cele nevăzute s-au ferit de ochii bestiilor. Mediul unde și-au găsit liniștea și simțit că sunt aproape de cele sfinte.

Las în urmă gândurile bune ale muritorilor cu făclii și pornesc pe vechiul drum pavat cu dureri. Acum scările unite sub greutatea sudorii nu fac decât să amintească de bătăliile duse în tăcere și întuneric de bieții tați care doreau doar un viitor mai bun pentru ai lor fii sau de amârîții feciori care visau la o familie fericită.
Toți aceștia sunt încă aici, dar vorbesc în tăcere. Arareori sunt auziți. Poate din pricina pereților asurzi sau a lacului fără fund. Poate de aceea sunetul nu se mai propagă.
Salina e precum o pădure mistică și tăcută. Dacă te chinui prea tare să vezi necuprinsul nu vei vedea nimic. Sau dacă îți dorești din tot dinadinsul să auzi vidul nici propriile bătăi ale inimii nu le vei mai auzi.

Lasă totul să vină de la sine. Așteaptă să fii strigat, ghidat!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Alba Iulia, capitala românilor de pretutideni

Asfaltul ud și albastrui a devenit o linie subțire foarte cunoscută în munții țării. M-am trezit după un somn greoi, neliniștit și obositor de patru ore.
Doar ce scăpasem de la muncă și deja mă urcasem din nou în mașină cu gândul setat pe munte și peisaje pitorești.
Starea de stand-by fusese întreruptă de un telefon matinal din partea părinților.
-Pe unde ești Adi? se aude de la celalalt capăt vocea caldă și curioasă a mamei.
-Nici n-am idee. Știu doar că am trecut de Râmnicu Vâlcea, răspund eu înghițindu-mi gălbenușul și dezamorțindu-mi încheieturile încremenite în scaunul prăfuit și învechit al autobuzului care îmi amintea oarecum de excursiile comuniste.
Închid apelul după ce am lămurit-o pe maicămea legat de situația drumului și mă pierd pe geamul aburit al cavoului pe roți.

Păream cu totul într-o altă lume. Mașina noastră era gri și scotea un fum dens negru. Pe când în jurul nostru totul era verde, viu și natural.
Ca totul să fie într-o antiteză frumoasă, afară era opusul interiorului. Dacă în mașină praful era omniprezent, sufocant și chinuitor în exterior roua curăța plantele de praful ucigător precum un semn divin în aceste locuri edenice.

Ușa imensă de termormopan alb-gri părea de neclintit. În urma mea în continuare pierduți în ochii legionarului de la intrare un cuplu care aparent nu era din România mă făceau să măresc pasul și să intru în incinta muzeului, chiar dacă vroiam să fac precum ei și să mai pierd vremea, să mai casc gura după cine știe ce statuie sau norișor de pe cer care ar fi dat bine în cadru.
Totuși am intrat și mare mi-a fost bucuria. Istoria mi-a plăcut de când mă știu, iar muzeul părea un parc de distracții pentru cei ca mine.
-Ziua bună! rostesc în timp ce coboram treptele de piatră și priveam de jur împrejur.
-Bună ziua! Român? îmi răspunde o domnișoară de statură medie, care doar ce se ridicare după scaun.
-Ăăă, da! Ultima dată când am verificat eram. Acum nu știu, haideți să vedem dacă vă înțeleg.
Încercam să râd cu domnița care avea să îmi fie ghid. Deși realizasem cât de nereușită a fost gluma ea totuși a zâmbit către mine.
-Bun, atunci va fi mai ușor pentru amândoi. Chiar dacă engleza ta nu o cunosc, a mea pot confirma că este fluentă, așa că voi vorbi în ce limbă vrei tu. Din acest moment eram sigur că domnișoara avea să fie foarte descurcăreață cu publicul.

-Uuu, nu mă așteptam la o persoană atât de tânără într-un muzeu, în special în limbaj.
-Se pare că România mai are de gând să se trezească la realitate.
-Ce bine, măcar nu vom mai fi o generație ratată precum cred mulți.
-Și eu sper la fel!
-Cum te numești? E în regulă dacă vorbim la per tu! Observ că suntem foarte apropiați de vârstă.
-Da nu-i problemă, Georgi. Tu?
-Adrian. Zâmbindu-i politicos și mulțumit că am dat de oameni frumoși.

Coborâm micul pod construit deasupra descoperirilor arheologice și ajungem la nivelul solului.
În dreapta se descoperea armura unui fost centurion și coiful acestuia, steagul gemini, legiunea romană care a staționat în Alba Iulia după luptele daco-romane.
Eram precum un copil care își vede jucăriile dorite pentru prima dată. Exaltam de bucurie!
În jurul coifului erau armele care i-au fost odinioare loiale fostului stăpân. Spada, cea mai frumoasă nimfă a unui soldat antic, strălucea parcă în ciuda celor două mii de ani care au trecut pe lângă ea și n-au putut face nimic. Nimic să o decime.

-Uite, fiind la final, n-aș vrea să te las să pleci așa repede. Mai ales că nu te-am văzut să faci vreo poză. Așa că o să te duc la obiectivele noastre cele mai apreciate.
-Da! Ce? M-ați făcut curios. Mintea îmi zbura la multe lucruri, dar sub nici-o formă la ceea ce aveam să experimentez.
-Hai după mine pe scările astea și îți arăt ceva simpatic.
Patru machete! Asta aveam să descopăr în cele patru cutiuțe de sticlă aflate la ieșirea laterală care acum era încuiată. Mă îndrept ușor către prima cutie. Pășesc precum o felină africană pe înserat. Tacid și atent la orice detaliu pe care aveam să îl descopăr acum.
Îmi dau camera de pe braț ușor precum un vânător din savană și întreb din politețe și obișnuiță dacă pot a fotografia.
-Vorbești serios! De asta ți le-am și arătat, răspunde puțin măgulită Georgi.
-Iartă-mă!

Primul cub de sticlă pe care l-am cercetat îmi trezea niște amintiri aparent cunoscute. Însă nu realizam de unde pentru că ele erau din vremuri de demult.
Cavaleri romani de doi centimetri atacați de războinici daci și druizi din aceleași neam, într-o câmpie larg deschisă.
-Auzi, Georgi, de unde s-a inspirat artistul acestor capodopere?
-Păi, în special din descrierile vremurilor antice, plaiuri pitorești și chiar unele filme românești vechi.
-Aaaha! Nu realizam de unde îmi pare cunoscut mie peisajul ăsta eroic.
-Dacă ai știi câți spun lucrul ăsta.
-Serios!
Soldățeii păreau atât de bine ilustrați încât aveam impresia că nu mă uitam la niște jucarele care erau menite să atragă copii în muzeu ci la adevărate sculpturi, dar la o scară mult mai mică. Poate mult prea mică.

Cel de-al doilea peisaj mi-a transmis puțină mândrie patriotică. Totul se petrecea undeva într-o vale carpatică, iar în centrul văii în forma broaștei țestoase se afla o legiune romană. De jur împrejur, pe cei doi versanți micuți se aflau împrăștiați războinicii daci. De la arcași la spadasini. Tot felul de trupe darnice să își dea și viața pentru patria lor.

Nu înțeleg de ce m-a lovit sentimentul ăsta, dar ambuscada dacică mi s-a părut o adevărată ilustrare din care puștii de azi au numai de învățat, despre devotamentul și dragostea față de țară. Dragoste care astăzi pare pierdută de mult, iar copiii ăștia par mici zombii rătăciți.

Ultimele două planuri au fost puțin mai complexe. Aparent ele vroiau să arate cum era o zi normală în fosta cetate romană Apullum. Însă în fiecare machetă se putea observa clar că dispunea de alte și alte peisaje. Filosofi care gândeau la eternul univers în jurul unei frumoase fântâni de vară. Bărbați în camere infecte în brațele unor femei cu moravuri ușoare. Torționiști călare pe ovine, soldați care pedepseau criminali sau poate oameni nevinovați, negustori în mari piațete, băi termale, flăcăi și bătrâni în birturi potolindu-și setea și foamea la mese mici și joase. Toate acestea erau distracțiile și chinurile localnicilor în urmă cu două mii de ani.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Codlea, o comunitate utopică

Șase dimineața, m-am trezit din nou înaintea alarmei. Patul este moale. Mă mai fâțâi de câteva ori prin așternutul pufos și călduros al gazdei mele din Brașov.
De această tură am cerut ajutorul unui bun prieten din Brașov, n-am mai vrut să mai prind iar vreun frig căutând vreo pensiune prin carpații româniei la 2 dimineața.
Nu de alta, dar răceala cam își făcea simțită prezența. Însă, noroc cu mama lui Dănuț, care imediat cum s-a trezit s-a îndreptat către bucătăria micuță și a pregătit apa pentru ceaiul matinal.

De cealaltă parte, Dan deși mai avea la dispoziție mai puțin de o oră să ajungă la muncă parcă nici nu vroia să se trezească.
– Dănuț, mamă ! Hai, că e deja și douăzeci!
– Mmmmm, mmbine, no mai lasămă câteva minute. Da !?
Parcă un semn divin și chiar în acel moment venit din schimbul trei sosește tatăl amicului meu.
– Oooo, Adiță! Tati ce faci !? Dar de ce n-ai zis și tu că vii ?
– Ăăăă ! … n-am apucat să termin propoziția că din bucătărie doamna Tănăsie vine fericită și zâmbitoare și răspunde ea pentru mine.
– Mârșavul ăla mic din pat n-a dat nici-o veste, deși Adiță sunase de câteva ori înainte.
– Iauzi ! Așa mă Dănuț tată ! Hai, că-i deja și douăzeci și cinci! Plăcerea lui Dan era la final, trezirea era inevitabilă.

În bucătărie, zăbovesc minute bune. Mănânc câteva bucăți de cașcaval cu un ceai verde. Încerc să mă bucur de mirosul proaspăt al ceaiului verde amestecat cu câteva floricele de mușețel lăsate la uscat chiar de doamna Tănăsie.
Aerul rece al lunii februarie e atât de tare în munte, încât nu îmi vine să cred prognoza meteo. Nouă grade îmi radia colțul stâng al telefonului la ora opt dimineața, dar eu puteam să jur că moș gerilă sigur e prin jurul meu.
Îmi simțeam cum încheieturile de la degete cedează. Scârțiau precum parchetul umflat. Simțeam cum vântul îmi trece nepăsătorul prin piept și vrea să îmi zmulgă toate măruntaiele din mine.

Am avut totuși un gram de noroc că până la mașina către Codlea nu mai aveam mult. Mai aveam de străbătut doar o vale în care vântul este prezent aici și vara.

Odată ajuns în Codlea n-am mai simțit prezența vântului deloc, dispăruse, totuși nici oamenii nu-i mai găseam acum. Se evaporaseră și aceștia.
Cetatea fortificată, pentru care venisem în inima țării am descoperit-o cu ușurință, din păcate poarta era încuiată și după cum am zis străzile pustii nu mă ajutau deloc. Îmi părea nespus de rău, dar nu sunt genul de om care pleacă la prima ușă încuiată, așa că am început să dau roată cetății.
După câteva ture realizez că semănam cu un paznic miedieval care tocmai ce își ocupase postul. Totul mi se părea nou, însă nimic nu mă surprindea.
La un moment dat lângă zidul cetății zăresc o cafenea. Genul acela de fostă magazie în care s-a adus un aparat de făcut cafea, iar acum toții sătenii trag la ea. Era un fel de rețea socială offline, însă era singura mea șansă de a afla dacă voi intra sau nu și eu astăzi în cetate.

– Salutări, bună ziua !
– Ziua bună și ție flăcău! Cu ce te putem ajuta ?
– Haha … zâmbesc ușor către tipul care îmi putea fi tată și-îi răspund . Aș vrea să intru în cetate, dar e încuiată intrarea și am dat roată de câteva ori cetății și n-am găsit nimic și pe nimeni.
– No, trebuia să fie cineva pe afară, dar dacă nu-i intră în parohie, trebuie să fie cineva pe acolo. E peste drum clădirea.
– Mulțumesc frumos, apreciez ajutorul dumneavoastră! Să aveți o zi frumoasă !
– O să fie ! Și ridică paharul de tărie în aer precum un salut și își înclină capul puțin în stânga.

În parohia săsească am dat de preotul bisericii. Bat la ușă și de pe cealaltă parte se aude …
– Jaaa!
Deschid ușa ușor, puțin nereceptiv și găsesc un bărbat undeva între 28-34 ani, bine construit, însă puțin obosit și probabil deranjat de vizita mea matinală.
– Iertați-mă, se poate vizita biserica la ora aceasta !? Am venit destul de departe și mi-ar părea rău sa nu vizitez biserica.
– Ăăăă, ja, un moment te rogu’ așteaptă.

Se ridică din fața calculatorului. Iese din încăpere și mă lasă să aștept pe un hol rece, întunecat și plin cu portretele foștilor parohi, care mi se părea foarte înfricoșători. El urcă pe bezna aceea fără prea multe griji niște scări care dădeau spre un etaj nevăzut.
Pentru următoarele cinci minute, mai mult sau mai puțin, am ascultat o discuție într-o germană ciudată mie între el și o a doua persoană, pe care aveam să o cunosc în scurt timp.
– Te va conducea doamna îngrijitoare. Îl aud zicându-mi după ce a trecut pe lângă mine indiferent.
– Ooo, tu ești turistul singuratic ! rostește doamna cu un zâmbet straniu.
– Se pare că eu sunt ! Sper că n-am creat vreun deranj.
– Aaa, nu stai liniștit, oricum trebuia să ajung pe la biserică.

Ieșim pe poarta parohiei, traversăm strada aparent mare a satului către biserica încuiată și deodată doamna cu blugi până la poale și hanorac bărbătesc scoate o imensă cheie cu care din câteva mișcări mută ușa parcă de neîncremenit până acum câteva secunde.
Deodat’ mintea mea poate completa puzzle-lul. Acum erau toate piesele.Pot zări toată construcția, nu numai turnul din exterior și turla bisericii.
– Dar de unde vii tu ?
– București. Și îi fac semn către aparat, din gest îi sugerez dacă pot să fotografiez.
– Da, poți să faci poze. Și tocmai de la București ai venit pentru biserică !? Păi, dar cu ce te ocupi ? De ce faci vizitele astea ?
– Sunt călător, un copil curios.
– Și câștigi ceva din călătorii ?
– Da, experiențe de viață și prietenii frumoase.

Nu cred că mai are rost să vă spun cum îmi zâmbea doamna. Se vedea pe chipul ei că rostite acele cuvinte i-au înseninat ziua.

Din acel moment am făcut un adevărat tur al fostei cetăți. Am aflat în sfârșit ce semnifică acele cifre pe tăblițele din mijlocul bisericii sau cât de bine conviețuiesc sașii, românii și maghiarii în această comunitate mică.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Triunghiul prieteniei, vopsea, whisky și rock&roll

Cum ar fi putut să se termine această vacanță minunată, dacă nu înconjurat de noi prieteni. Până la acest moment minunat o să vă povestesc cum am ajuns în Târgu Mureș.
M-am despărțit cu greu de noii mei amici din Sibiu, însă mașina cu care aveam să plec era destul de dimineață. Nu vreau să spun că am probleme cu somnul, dar atunci când te culci undeva pe la ora trei și ai mai și băut puțin deja lucrurile nu mai stau la fel.
Mi-au trecut la un moment dat gânduri de a lua cealaltă mașină, adică să plec aproape de trei și să ajungă după șase în Târgu Mureș, dar ce puteam face la oră târzie într-un oraș precum Târgu Mureș ! Așa că, într-un final am tras de mine, mă simțeam așa greoi și terminat. M-am îndreptat spre baie și cum mergeam eu precum un zombii am realizat că nici măcar pisica nu se trezise. Doamne!

Mă spăl pe față cu speranța că apa rece își va face efectul și observ că mai tare îmi venea să mă culc cu capul în chiuvetă decât să mă îmbrac și să plec. Obosit, renunț la lupta cu mine și pornesc una cu propriile haine. Am reușit, m-am îmbrăcat ! Mai avem 45 de minute la dispoziție să ajung la gară. După cum am povestit data trecută, la Sibiu am avut ocazia să o cunosc pe Maria, o super tipă din America de Sud, care uimitor pleca la aceeași oră spre Arad.
O trezesc, ea reușise super performanța de a-și opri alarma fără a se trezi. Nu a avut ghinionul să se trezească cu telefonul sub ea ca și mine, așa că Maria a dormit până la șapte și jumătate. Doamne, ce gelos eram pe ea ! După câteva retușări, mâncat pe fugă, spălat, chestii matinale încercăm gentil să îl trezim pe Sebastian și să ne luăm rămas bun de la prea buna noastră gazdă.

Pe străzile slab populate, înfrigurate, dar frumoase nu aveai să vezi la aceea oră decât doi zgribuliți care se îndreptau cât puteau ei de repede către gară. Frigul cam ne dădea târcoale, totuși norocul nostru că am fost inspirați și am turnat pe noi câte haine am găsit în cale.
Ajunși la gară ne luăm rămas bun unul celuilalt și ne urăm o vacanță plăcută în continuare. Totul se petrece pe fugă, pentru că fiecare era să își piardă trenul/mașina.
Dacă în marea majoritate a cazurilor călătoriile mele implică un vagon tras de o locomotivă, acum, spre Târgu Mureș am optat pentru un scaun micuț al autobuzului. Nu pot spune că regret, însă nici bine nu prea mi-a fost. Nu mă plâng de frig, confort sau gălăgia din jurul meu, nu ! Dar, Doamne cu ce am greșit ! Tot drumul, în special din Mediaș spre Târgu Mureș aveam impresia că mașina dansează, în așa hal era afectată șoseaua. Câteodată aveam impresia că drumul e mai groaznic ca în București.

Trecând peste acest disconfort pot spune că orașul Târgu Mureș mi-a lăsat o impresie foarte plăcută la prima vedere, în special oamenii. Rareori mi-a fost dat să cer indicații pe stradă de cineva și aceea persoană să îmi strângă mâna în semn de respect și la început și la sfârșit.
– Ziua bună tinere ! Ce cauți tu este chiar în spatele tău, trebuie să te întorci pe drumul cela și să mergi maxim zece minute. Totuși, înainte de a te îndrepta cum ți se pare orașul? Astea au fost cuvintele primului om care mi-a lăsat o impresie bună a locuitorilor.
Da, am întâlnit pe stradă și persoane care vorbeau între ele în limba maghiară. Așa și! Pentru prima dată, nu m-am uitat la ele insistent, dimpotrivă, m-am simțit atât de bine încât le salutam când treceam pe lângă ele. Un mic salut din cap, un zâmbet sincer și îmi vedeam liniștit de drumul meu. Eram parcă din peisaj.

Totuși, bucuria mea a atins cote și mai mari atunci când am ajuns la o cafenea din apropierea centrului. Nu îi mai rețin numele, am ajuns aici din cauza atmosferei și a lucrurilor care completau acest peisaj minunat, încât am uitat unde am poposit, însă un lucru nu o să uit multă vreme de acum încolo, aceea mașină de scris. Doamne, atât de frumoasă era ! Întreaga locație era completată cu astfel de lucruri vintage minunate.
M-am despărțit cu greu, însă trebuia să o fac, altfel deveneam prea obsedat. Am fugit imediat spre Palatul Culturii unde aveam să primesc o lecție dură, dar frumoasă din partea culturii maghiare.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu am nimic cu nici-o minoritate, doar că până acum am judecat un lucru pe care nu îl cunoșteam. Însă în urma vizitei la Kulturpalota am realizat că indiferent de etnie, religie, sexe și orice diferență în primul rând suntem oameni și toți ne dorim să trăim în felul nostru. Să știți, dacă sunteți doritori și vreți să intrați în Palatul Culturii trebuie să plătiți o taxă, aceasta constituie biletul de intrare, însă dacă mai aveți în rucsac și un aparat foto, nu faceți două drumuri ca mine, plătiți de la început aproximativ 17 lei, nu vă zgârciți.

Aventura în ținutul secuiesc a continuat pe culmi și mai înalte, următorul obiectiv turistic pe care l-am vizitat în orașul Târgu Mureș a fost Cetatea Medievală. Vechea construcție medievală privită din exterior pare minunat de mare, însă vă veți da seama de mărimea ei doar odată intrat în incinta ei. Magnifica construcție defensivă este cu adevărat impunătoare. Totuși, din păcate, aceasta se afla de mai bine de trei ani în reabilitate, doar suntem în România ce Dumnezeu.

Partea notabilă a zilei a avut loc chiar aproape de finalul vizitei mele în cetatea medievală, atunci când din întâmplare am zărit un cuplu de tineri căsătoriți plimbându-se fericiți. Acesta a fost cel de-al doilea cuplu de tineri căsătoriți întâlnit în periplul meu în periplul ardelenesc.
Grație lor am aflat că este un semn de bun augur dacă un turist are ocazia de a vedea cupluri de tineri căsătoriți în călătoriile lui. Se spune că aventura acestuia va fi frumoasă și plină de lucruri bune. Totuși, aceasta este o simplă superstiție, nu trebuie să o credeți cu adevărat.
Finalul vizitei în Târgu Mureș m-a găsit rătăcind printre străduțele orașului. Nu mă pot abține de nici-o culoare, mereu când vizitez un nou oraș îmi propun să mă plimb ore în șir să privesc fără nici-o jenă oamenii care trec pe lângă mine, să rămân ațintit asupra tejghelelor sau a standurilor cu mâncare. Se întâmplă să mă mai rătăcesc, dar nu e nici-o problemă, astfel fac cunoștiință cu cealaltă față a orașelor. Sunt locuri pe care nici-un ghid nu le cunoaște, doar unii localnici îți pot arată chestii mai puțin cunoscute.

Cu cât timpul trecea oboseala mea devenea mai prezentă, așa că am decis să o sun pe Anca, gazda care m-a primit în Târgu Mureș, îi mulțumesc enorm pentru amabilitatea și felul ei de a fi. Până am ajuns să ne cunoaștem am sunat-o de câteva ori, m-am simțit un pic mai nasol pentru că m-am nimerit exact când ea făcea curățenie în casă, dar, neah, ce să fac și eu !
Drumul până la apartamentul Ancăi a fost destul de lung, deoarece a trebuit să ajung dintr-un capăt în altu’ al orașului. Am avut de parcurs câțiva kilometri buni pe jos, una alta, dar autobuzul care străbătea orașul venea atât de rar, încât toți mi-au recomandat să merg pe jos.

Mă rătăcesc pentru un scurt moment printre blocurile periferiei, dar dau până la urmă de adresa corectă. Aici, la geam Anca îmi face cu mâna, îmi zice să sun la interfon să poată să deschidă ușa să urc. Mă simțeam așa ciudat, acustica cartierului era atât de clară, Anca a trebuit doar să vorbească normal ca eu să o aud din stradă. Câteodată realizez că astfel de lucruri nu o să le trăiesc niciodată în București.
Deobicei nu fac astfel de lucruri, însă după ce am făcut cunoștiință, întâlnit pentru prima dată și toate formalitățile îmi arată camera unde aveam să stau, o cameră destul de primitoare dacă îmi permiteți o mică paranteză cu o canapea foarte confortabilă. De aici fac un lucru pe care, după cum am zis mai înainte, nu îl fac deobicei, am adormit imediat, brusc, fără nici-un fel de semn, nimic. brusc, punct.

După un somn adevărat care a durat aproape două ceasuri mă trezesc și eu, acum aveam poftă de orice, așa că mă îndrept către bucătărie, locul de unde veneau zgomotele și o văd pe Anca, care gătea, iar la masă două fetițe care își făceau temele. Aflu că una ele era sora mai mică a Ancăi. Facem cunoștiință, discutăm, râdem, glumim ca mai târziu să cunosc un amic de-al gazdei, Ovidiu. Un super tip care și-a făcut introducere alături de o sticlă superbă de tărie. De aici vorba a fost și mai lungă și mai dulce, pe fundal muzica rock nu lipsea și am înțeles de ce Ardealul este locul unde genul acesta muzical este cel mai apreciat.

În concluzie, după cele trei experiențe plăcute în Brașov, Sibiu și Târgu Mureș pot spune că vacanța în Ardeal prin intermediul couchsurfing-ului a fost bestială. Am făcut cunoștiință cu oameni noi, am vizitat locuri mai mult sau puțin cunoscute, m-am distrat și în același timp m-am relaxat. Sigur și voi vreți toate aceste lucruri, nu mai stați pe gânduri, plecați, călătoriți, faceți cunoștiință cu oameni noi, zâmbiți!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Prejmer, o plimbare în Niflheim

Se spune că fiecare călătorie este o lecție de viață. Este adevărat ! Până de curând dacă aș fi avut ocazia de a cunoaște un loc, indiferent de sezonul turistic sau vremea de afară aș fi plecat fără nici-o reținere.
Însă, în prima zi a noului an am cunoscut pentru prima dată cu adevărat ce înseamnă să îngheți de frig la cel puțin -15 grade. Să te ghemuiești într-un vagon gol care pleacă către nicăieri și vine din gara înghețată.
Cu ocazia primei zile din an am avut neplăcerea de a vedea Brașovul în postura unui oraș populat de golani, cerșetori și smecherași de șatră. O mare vină mi-o asum singur. Ajuns la ora 1 dimineața nu trebuia să mă aștept la vreo primire cu flori, nici măcar în orașul oamenilor. Trenul m-a lăsat într-o gară care semăna mai degrabă ca un azil de bătrâni slabi, secați de viață, sărmani și pierduți.

Simțeam că mă aflu în limbo, primul cerc al iadului îmi devenise prieten deja. Părea a fi cald, dar era o căldură tristă și urât mirositoare. Am decis totuși, să mă așez și să citesc câteva rânduri, așa că am scos cartea pe care o pitisem în rucsac, să treacă timpul, nu de alta dar aveam de așteptat ceva ore bune în gara ascunsă în munți.
Cu timpul și-a făcut simțită prezența lângă mine un copilaș, un mic bișnițar. Se vedea pe chipul lui că vroia să mă fure, dar îi era cam frică. Nu știu de ce, dar dintr-o dată mă simțeam dezamăgit de abordarea lui. Aici mi-am dat seama că nu mă mai aflam de mult în București, capitala pare o savană pe lângă Brașovul educat.

Plec sictirit de lângă hodorogii și borfașii de chilipiruri. Îmi fac avânt spre primul bulevard pe care îl zăresc, sperând că voi găsi o cameră la vreo pensiune. Nu știu nici astăzi ce a fost în mintea mea, dar pe 1 ianuarie cine se aștepta să mai găsească vreun pat liber într-un oraș populat de turiști precum Brașovul !?
Pierd minute bune rătăcind în gerul nemărginit. Părea că acesta avea să fie sfârșitul naturii. Gaia nu mai dădea semne că va mai trimite o altă vară. M-am pierdut prin trei recepții unde mi-am reanimat venele complet înghețate, însă la un moment dat m-am hotărât să mă îndrept către o benzinărie pe care o descoperisem din întâmplare.
Doream să beau ceva cald sau măcar să bag ceva în stomac. Frigul mă secase de orice energie, scosese primata la iveală.

După ce m-am așezat la o masă în singurul local viu din Brașov la aceea oră am cerut câteva indicații de la băieții dinăuntru. Așa am dat de singurul hotel căruia i s-a făcut milă de banii mei. Grație acestei experiențe am învățat un lucru important, oricât de tare ții la principiile tale și indiferent cât de demne și bine intenționate sunt acestea câteodată trebuie să mai lași orgoliul la o parte și să ai grijă de sănătatea ta.
Serios, ce era de făcut ! Să stau în frig, dar mulțumit că eu sunt demn de mine sau să stau, poate și să dorm câteva ore la căldură, dar puțin dezamăgit de mine !?
Oricum, a doua zi dimineață, după trezirea fericit de călduroasă mi-am pregătit bagajul, am dat pe la restaurantul hotelului unde am luat mic dejunul și m-am îndreptat către autogara de vest a orașului. Aici am dat de un șofer singuratic. Părea cam suspect, puțin rătăcit, dacă stau mai bine și mă gândesc.

Solitudinea lui completa peisajul scos din filmele western contemporane. Gara improvizată într-o baracă, însoțită de un câine ciudat, care parcă vorbea prin mers și mimică m-au cam terifiat, dar n-am putut să mă opresc, așa că am purces și mi-am luat un bilet spre Prejmer.
La început, ochii lui Grivei, căprui, parcă de om, sinceri, dar curioși m-au cercetat din cap până în picioare. Ulterior aceștia mi-au devenit ghizii mei temeinici în frigul bârsănean. Totuși până mi-am mișcat trupul din loc, mi-a luat ceva timp. Frica pe care mi-o crease privirea lui fixă mi-a dispărut atunci când acesta și-a gudurat coada de trupul meu.
Acest bulgăre de căldură în ținutul înghețat mă ajutase să redescopăr căldura pe care o abandonasem într-o cameră de hotel montană. De această dată căldura își făcu simțită prezența într-o încăpere de la marginea Brașovului. După ce am petrecut câteva minute lângă soba de metal șoferul mi-a cerut consimțământul de a pleca spre neștiut.

Cele treizeci de minute petrecute pe firul de asfalt au fost liniștite și petrecute într-o căldură artificială, dar acceptabilă. Nu mă așteptam să fie vreo căldură de tropice în dubița lui care mirosea mai degrabă a cartofi, decât a mașină de transport public.
Geamurile laterale erau de mult degerate, aburul se transformase ușor în vene de gheață. După câteva popasuri care însemnau stații de autobuz prin orașul montan ajungem într-un final și la destinația finală, Prejmer, satul făr’ de oameni.
Capătul drumului a fost chiar în apropierea bisericii fortificate, obiectivul meu primar. În momentul când am coborât, fără să procesez prea tare informația, lângă mine se afla o mașină din care cobora o familie de turiști. Aveam să îmi dau seama câteva momente mai târziu că aceștia vor fi partenerii mei în turul bisericii.

Dau să intru să îmi iau bilet și observ încă de la intrare că magazia care stătea drept casă de bilete era mai degrabă un fost punct de control al fostei cetăți medievale. Interiorul n-am cum să-l uit multă vreme de acum încolo, deoarece la cele -15 C de afară, interior părea un adevărat oraș tropical. Cred că soba din interior degaja minim cincizeci de grade, daca nu mai mult.
Simțeam cum îmi pocnește sângele în venele care începeau să se transforme în canaluri. Îmi fac ’’datoria’’ de călător conștient și îmi i-au tichetul, nu înainte de a mai trage de timp și de a mă mai bucura câteva secunde de căldura din interior. Odată ieșit de aici și intrat în curtea cetății Prejmer sunt uimit de frumusețea stilului arhitectural și în același timp terifiat de aerul rece pe care putea să mi-l transmită aceste ziduri bătrâne.

În spatele meu ca teama să fie și mai mare se auzeau vocile celor patru călători de mai devreme. Limba lor, germanică, mă făcea să mă gândesc doar la epoca medievală și la toate atrocitățile timpurilor, la poveștile de groază, la crimele din castelele gri și la tiranii care au condus odinioare diferite moșii.
Teama a dispărut pentru câteva clipe când într-una din încăperi am dat de un ghemotoc de blană. Un pisoiaș gri, frumos, mi-a redat zâmbetul. Însă la ce noroc am putut să am, parcă o umbră m-a împins de la spate să fac turul zidului. Minute bune am umblat prin beznă și frig. Vântul sufla lent și tare printre scândurile de sub picioarele mele, încât la fiecare pas aveam impresia că voi fi șocat de vreo ființă din lumea morților. Mă așteptam să fiu îmbrățișat de vreo fantomă, strigoi sau vreun vampir.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×