Prejmer, o plimbare în Niflheim

Se spune că fiecare călătorie este o lecție de viață. Este adevărat ! Până de curând dacă aș fi avut ocazia de a cunoaște un loc, indiferent de sezonul turistic sau vremea de afară aș fi plecat fără nici-o reținere.
Însă, în prima zi a noului an am cunoscut pentru prima dată cu adevărat ce înseamnă să îngheți de frig la cel puțin -15 grade. Să te ghemuiești într-un vagon gol care pleacă către nicăieri și vine din gara înghețată.
Cu ocazia primei zile din an am avut neplăcerea de a vedea Brașovul în postura unui oraș populat de golani, cerșetori și smecherași de șatră. O mare vină mi-o asum singur. Ajuns la ora 1 dimineața nu trebuia să mă aștept la vreo primire cu flori, nici măcar în orașul oamenilor. Trenul m-a lăsat într-o gară care semăna mai degrabă ca un azil de bătrâni slabi, secați de viață, sărmani și pierduți.

Simțeam că mă aflu în limbo, primul cerc al iadului îmi devenise prieten deja. Părea a fi cald, dar era o căldură tristă și urât mirositoare. Am decis totuși, să mă așez și să citesc câteva rânduri, așa că am scos cartea pe care o pitisem în rucsac, să treacă timpul, nu de alta dar aveam de așteptat ceva ore bune în gara ascunsă în munți.
Cu timpul și-a făcut simțită prezența lângă mine un copilaș, un mic bișnițar. Se vedea pe chipul lui că vroia să mă fure, dar îi era cam frică. Nu știu de ce, dar dintr-o dată mă simțeam dezamăgit de abordarea lui. Aici mi-am dat seama că nu mă mai aflam de mult în București, capitala pare o savană pe lângă Brașovul educat.

Plec sictirit de lângă hodorogii și borfașii de chilipiruri. Îmi fac avânt spre primul bulevard pe care îl zăresc, sperând că voi găsi o cameră la vreo pensiune. Nu știu nici astăzi ce a fost în mintea mea, dar pe 1 ianuarie cine se aștepta să mai găsească vreun pat liber într-un oraș populat de turiști precum Brașovul !?
Pierd minute bune rătăcind în gerul nemărginit. Părea că acesta avea să fie sfârșitul naturii. Gaia nu mai dădea semne că va mai trimite o altă vară. M-am pierdut prin trei recepții unde mi-am reanimat venele complet înghețate, însă la un moment dat m-am hotărât să mă îndrept către o benzinărie pe care o descoperisem din întâmplare.
Doream să beau ceva cald sau măcar să bag ceva în stomac. Frigul mă secase de orice energie, scosese primata la iveală.

După ce m-am așezat la o masă în singurul local viu din Brașov la aceea oră am cerut câteva indicații de la băieții dinăuntru. Așa am dat de singurul hotel căruia i s-a făcut milă de banii mei. Grație acestei experiențe am învățat un lucru important, oricât de tare ții la principiile tale și indiferent cât de demne și bine intenționate sunt acestea câteodată trebuie să mai lași orgoliul la o parte și să ai grijă de sănătatea ta.
Serios, ce era de făcut ! Să stau în frig, dar mulțumit că eu sunt demn de mine sau să stau, poate și să dorm câteva ore la căldură, dar puțin dezamăgit de mine !?
Oricum, a doua zi dimineață, după trezirea fericit de călduroasă mi-am pregătit bagajul, am dat pe la restaurantul hotelului unde am luat mic dejunul și m-am îndreptat către autogara de vest a orașului. Aici am dat de un șofer singuratic. Părea cam suspect, puțin rătăcit, dacă stau mai bine și mă gândesc.

Solitudinea lui completa peisajul scos din filmele western contemporane. Gara improvizată într-o baracă, însoțită de un câine ciudat, care parcă vorbea prin mers și mimică m-au cam terifiat, dar n-am putut să mă opresc, așa că am purces și mi-am luat un bilet spre Prejmer.
La început, ochii lui Grivei, căprui, parcă de om, sinceri, dar curioși m-au cercetat din cap până în picioare. Ulterior aceștia mi-au devenit ghizii mei temeinici în frigul bârsănean. Totuși până mi-am mișcat trupul din loc, mi-a luat ceva timp. Frica pe care mi-o crease privirea lui fixă mi-a dispărut atunci când acesta și-a gudurat coada de trupul meu.
Acest bulgăre de căldură în ținutul înghețat mă ajutase să redescopăr căldura pe care o abandonasem într-o cameră de hotel montană. De această dată căldura își făcu simțită prezența într-o încăpere de la marginea Brașovului. După ce am petrecut câteva minute lângă soba de metal șoferul mi-a cerut consimțământul de a pleca spre neștiut.

Cele treizeci de minute petrecute pe firul de asfalt au fost liniștite și petrecute într-o căldură artificială, dar acceptabilă. Nu mă așteptam să fie vreo căldură de tropice în dubița lui care mirosea mai degrabă a cartofi, decât a mașină de transport public.
Geamurile laterale erau de mult degerate, aburul se transformase ușor în vene de gheață. După câteva popasuri care însemnau stații de autobuz prin orașul montan ajungem într-un final și la destinația finală, Prejmer, satul făr’ de oameni.
Capătul drumului a fost chiar în apropierea bisericii fortificate, obiectivul meu primar. În momentul când am coborât, fără să procesez prea tare informația, lângă mine se afla o mașină din care cobora o familie de turiști. Aveam să îmi dau seama câteva momente mai târziu că aceștia vor fi partenerii mei în turul bisericii.

Dau să intru să îmi iau bilet și observ încă de la intrare că magazia care stătea drept casă de bilete era mai degrabă un fost punct de control al fostei cetăți medievale. Interiorul n-am cum să-l uit multă vreme de acum încolo, deoarece la cele -15 C de afară, interior părea un adevărat oraș tropical. Cred că soba din interior degaja minim cincizeci de grade, daca nu mai mult.
Simțeam cum îmi pocnește sângele în venele care începeau să se transforme în canaluri. Îmi fac ’’datoria’’ de călător conștient și îmi i-au tichetul, nu înainte de a mai trage de timp și de a mă mai bucura câteva secunde de căldura din interior. Odată ieșit de aici și intrat în curtea cetății Prejmer sunt uimit de frumusețea stilului arhitectural și în același timp terifiat de aerul rece pe care putea să mi-l transmită aceste ziduri bătrâne.

În spatele meu ca teama să fie și mai mare se auzeau vocile celor patru călători de mai devreme. Limba lor, germanică, mă făcea să mă gândesc doar la epoca medievală și la toate atrocitățile timpurilor, la poveștile de groază, la crimele din castelele gri și la tiranii care au condus odinioare diferite moșii.
Teama a dispărut pentru câteva clipe când într-una din încăperi am dat de un ghemotoc de blană. Un pisoiaș gri, frumos, mi-a redat zâmbetul. Însă la ce noroc am putut să am, parcă o umbră m-a împins de la spate să fac turul zidului. Minute bune am umblat prin beznă și frig. Vântul sufla lent și tare printre scândurile de sub picioarele mele, încât la fiecare pas aveam impresia că voi fi șocat de vreo ființă din lumea morților. Mă așteptam să fiu îmbrățișat de vreo fantomă, strigoi sau vreun vampir.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sânpetru și Hărman, oameni simpli, dar amuzanți

O altă zi banală în București. Pereții mă apasă pe torace, mă simt ca într-un acvariu înconjurat de vid. Așa că ies să iau o gură de aer. Oxigenul îmi aerisește creierul și mintea începe să viseze la coline, dealuri și munți. N-aveam de gând să pierd vremea printre betoanele înghețate.
Trupul meu firav mânat de setea de aer pur pornește către gurile iadului și aștept bărcile iuți ale întunericulului.
N-aveam nici cea mai mică idee unde aveam să plec. Totuși eram liniștit, nu îmi făceam prea multe griji. Urcând Carpații și văzând cum în spatele meu trec sat după sat realizez că ar trebui ușor, ușor să mă decid unde să mă îndrept.

La finele ceasului al treilea aflat în sufletul viermelui pe șine ajung și în orășelul meu de suflet.
N-aveam să rămân aici, deoarece trecusem de prea multe ori pe aici în ultima perioadă, așa că mă îndrept spre autogară. Aici dau de trăsurile cu aburi și aleg să mă urc în prima caleașcă care avea să plece, indiferent de destinație. Eram totuși în Țara Bârsei, ce avea să se întâmple!?
– Până unde?
– La capăt.
– Trei lei te rog.
– Poftim. Apropo, care-i ultima stație?
– Sânpetru. Dar tu nu știi unde mergi!
– Nu mereu, îi răspund eu la final zâmbind ușor. Însă zâmbetul mi-a pierit imediat când l-am văzut cât de urât se uita pe mine.

Îngheț pentru o perioadă, până pornește motorul mașinii, însă între timp m-am încălzit privind peisajul matinal al zonei. Liniștea era întreruptă de câțiva muncitori care jucau cărți. Aceștia improvizaseră o masă din palmele unite ale lor și se amuzau de norocul și ghinionul lor.
Aventura în Sânpetru avea să îmi aducă două povești haioase, pe care cu greu le voi uita, dacă o voi face vreodată.
Ajuns cu noaptea în cap n-aveam cum să găsesc biserica fortificată deschisă la ora aia, așa că încep să mă plimb prin sat. Să văd lumea din jurul fostei cetăți medievale. Să cunosc oamenii locului și poate să mă delectez cu ceva de-al casei.

Lângă biserică, pe strada principală observ o farmacie. Indiferent de câți locuitori are așezarea mereu găsești pe cineva într-o farmacie în România. Așa că nu stau prea mult pe loc și intru în cămăruța de lut improvizată în drogherie.
– Sărut mâna doamnelor! Știți cumva vreo cafenea, bar, birt, ceva prin apropiere?
– E o cramă imediat pe stânga, dar acolo se comandă și se pleacă, îmi răspunde o doamnă undeva pe la 35-40 ani, puțin rătăcită.
– Nuuu, dragă doamnă! Doresc să comand și să beau în incintă. Am de așteptat un ceas până la deschiderea bisericii, răspund cu un ton sarcastic.
Norocul meu că măcar farmacista era mai luminată.
– Tinere vezi că este hotelul Bielmann la vreo cinci sute de metri de aici. E singurul și știu că acolo servesc și băutură și mâncare.

Ies din nou în stradă și mă îndrept spre trotuarul de vis-a-vis, scot trepiedul și încerc să trag câteva cadre bisericii fortificate. Când deodată sunt întrerupt de un tip mai dolofan și închis la ten.
– Auzi, băiatu’! Scuze, dar dumneavoastră faceți cadastre și la case sau doar la instituții?
– Ăăă, nu. Eu fac fotografii. Scuze, răspund uimit. După ce am făcut pauză de câteva secunde, realizez ce întrebare mi-a fost adresată. Știam că sunt la țară, dar nu mă așteptam la asemenea întrebări.

Peste deal și prin pădure

Chiar dacă am poposit în Sânpetru fără nici-o idee unde ajung știam că doar la câțiva kilometri se află o altă așezare care avea o fostă cetate fortificată.
Însă, spre marea frustrare n-aveam cum să ajung acolo din Sânpetru decât revenind în Brașov sau să merg pe jos.
Chiar dacă visez harta Țării Bârsei în orice clipă tot nu știam drumurile. N-aveam idee la ce mă înhămam dacă aveam să aleg varianta mersului pe jos. Totuși, ce fel de aventură fac dacă nu bag și câțiva kilometri pe jos!
La ieșirea din Sânpetru am avut bucuria de a da peste un localnic inimos, un ciobănaș cu o statură de gigant, durduliu, puțin cărunt, dar foarte voinic.
– Ziua bună unchiașule! Iertare, drumul spre Hărman e tot înainte?
– Da fecior! O ții tot așa și după vreo șapte, opt kilometri trebuie să ajungi. Oricum când o să ajungi în vârful dealului o să vezi satul.
– Mulțumesc frumos. Sănătate!
– Și ție nepoate. Drum bun să ai!
Îmi iau rămas bun cu un zâmbet larg și purced la drum. Inima îmi zburdă în piept când am ocazia să cunosc asemenea oameni minunați.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Holbav, la taină cu bătrânii codrului

Am pornit cu mintea deschisă, însetat de cunoaștere și cu speranța că voi găsi locuri frumoase. Da! Știam că o să găsesc câteva chestii interesante, auzisem o sumedenie de lucruri despre locațiile pe care doream să le văd. Păreri bune. Însă nu credeam că aveam să găsesc și oameni minunați.
Dacă m-ar fi întrebat cineva cu câteva minute înainte de a porni din București aș fi spus că voi înopta în Brașov ca să purced ulterior în Rupea. Însă de ce să pierd o zi degeaba când pot să văd ceva aproape de Brașov!?
Ajung în gară, în orașul de sub Tâmpa. Deși îl sunasem pe bunul meu prieten Dan, ca să ne întâlnim, modific povestea și plec spre autogară.

Pornesc spre singura ușă deschisă a fierului pe roți. Mă cocoț în mașină și fix în momentul în care am intrat în singurul compartiment al cutiei de metal îl întrezăresc pe șofer că făcea troc cu oamenii aflați pe scaunele micuțe ale mașinii.
-Hai tinere! Strigă șoferul în timp ce îmi băgam sticla cu apă în buzunarul de pe lateral al rucsacului.
Unde mergi?
-La Codlea, dar aș vrea să ajung în Holbav mai exact.
-Pfff, n-am cum să te ajut decât până în Codlea. Pe urmă așteaptă vis-a-vis de o intersecție. Îți arăt eu oricum, nu-i bai.

Minutele au trecut cât ai clipi, cei câțiva kilometri pe care trebuia să îi parcurg pentru a ajunge în Codlea au fost parcurși cât ai spune „pește”. La un moment dat, observ cu șoferul încetinește puțin, întoarce capul spre dreapta și mă caută din priviri. Văd lucrul ăsta și mă ridic de pe scaun. Îmi iau ghiozdanul într-o mână și mă îndrept către scaunul acestuia. Știam că omul avea să îmi zică ceva important dacă mă căuta cu privirea.
-Băiatul meu eu te las aici în intersecție. Mai departe trebuie să te duci pe străduța aceea și să aștepți. Stai la ocazie că trebuie să fie un autobuz sau vreun șofer bun care să te ajute.
-Mersi fain. Să aveți drumuri bune! Răspund și îi arunc o ultimă privire, în acest timp coboram calm din mașină și mă îndreptam spre locul indicat.

N-am stat prea mult în soare că în maxim trei minute un microbuz, mai mult gol decât plin, se apropie de mine și deschid portiera.
-Unde vrei să cobori? În deal sau în vale?
-Ăăă, la ieșirea din sat. Răspunsul meu a creat un mic zâmbet bleg pe chipul individului aflat la volan.
-Dealul e la intrare în sat, iar valea e centrul satului, acolo eu voi întoarce mașina și mă voi întoarce înapoi în Codlea.
-Ooo, atunci în centru și ies singur din sat.
-Dar ce vrei să faci mai exact sau unde vrei să ajungi?
-La ieșire din sat să pornesc spre pădure și dealuri. Vreau să fac fotografii.
-Apăi zii așa. Du-te sus pe dealul ăla din dreapta noastră! Îl vezi? Și vino înapoi, e frumoasă priveliștea de acolo.

Cobor din microbuz, salut respectuos șoferul amabil și pornesc prin drumul pietruit spre dealul cel înalt.
Peisajul din jurul meu mă lăsa fără cuvinte. Simțeam cum iarba cântă în timp ce se înălța de la sol. Închizând ochii și relaxându-mi mintea am început să simt fiecare vibrație a naturii pe fiecare parte a corpului meu. Eram fericit.
Mă pierd în pădurea din jurul meu. Munții sunt atât de făloși, stejarii și brazii colorează-n verde peisajul. Pe alocuri oamenii, puțini la număr, strâng fânul crescut pe culmile înalte și proaspete ale satului.
Natura a fost foarte darnică, cu acești oameni frumoși care, deși trudesc din greu la muncile câmpului, ei dansează pe islazurile înverzite.

Pruncii sosiți cu părinții pe câmp ovaționează mama natură și cântă de fericire în timp ce cei mari ridică bucatele de pe sol și le adună laolaltă. Privesc uimit și atent la acest peisaj unic și luminos în timp ce pe lângă mine trece un car tras de-un frumos cal brun.
-Pptttrrrr, hoo! Hai băiat, unde mergi? Se întoarce către mine căruțașul bătrânel.
-Vreau să ajung la dealul acela mare din dreapta. E mult?
-Pe jos cam e flăcău. Nu vrei sa urci în căruță? Te duc eu acolo, că oricum în direcția aia merg și eu.
-Da, de ce nu. Mulțumesc din inimă.
Tot drumul până în deal a fost precum un dans ciudat. Un mic periplu pe un drum sătesc. Așezat cu spatele către drum am putut vedea cum în urma mea tot praful se așeza. Se liniștea la loc, după ce copitele calului l-au deranjat din somnul veșnic.

Se ridicase atât de tare, încât aerul era acoperit de o perdea cenușiu-aurie. Totul părea atât de straniu. Deși muntele era de un verde clar, drumul era dificil de parcurs. Gropile din ulița câmpului dădeau probleme și motorașilor care treceau pe lângă noi.
La viteza lor, eu, nea Ion și calul său păream trei broaște obosite.
Vântul m-a îmbrățișat când mi-am luat la revedere de la taica Ion. În munți n-am fost niciodată singur, chiar dacă n-am fost mereu înconjurat de oameni.

Șoaptele brazilor m-au ghidat lejer, pe urmă din creasta dealului până în valea unde se afla satul. Era aproape ora două după-amiaza, soarele bătea destul de tare, parcă mă certa că am pornit la drum atât de mult timp. Dar asta nu m-a descurajat să îmi văd de calea mea. M-am așezat la umbra unui copac și am privit în tihnă minute bune priveliștea care se descoperea în jurul meu precum o domniță timidă la apus de soare. Era o liniște nemaiîntâlnită.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Triunghiul prieteniei, tineri actori, labirint și un suflu sud-american

Mă simt un pic obosit și greoi din cauza fructelor și a cornurilor pe care Dan mi le-a băgat în rucsac, însă încerc să mă culc și să mă odihnesc și eu câteva ore, aveam să stau cam trei ore în tren până la Sibiu.
Aici aveam să întâlnesc un grup extraordinar de couchsurferi, pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc am descris în articolul trecut despre acest site și despre ideea în sine.
Ajung în Sibiu undeva pe la ora 11, orașul deja îmi pare cunoscut în mare, nu e prima oară când ajung aici, însă de fiecare dată mă simt la fel de bine când sosesc. Mă strecor printre străduțe să ajung în Piața Mare, vremea nu e rea cu mine, ba dimpotrivă, deși era un pic înnorat prânzul l-am hoinărit în mare parte pe străzi.

Ajuns în Piața Mare, mă răsucesc de colo-colo, și de curiozitate mă uit să văd cât este ceasul și stupefiat observ că nu mai aveam mai deloc baterie la telefon, așa că fug imediat în primul local pe care îl văd să îmi încarc telefonul. Pe durata acestei necesități nu am comandat cine știe ce, am stat liniștit la o masă, cu un pahar de bere și am încercat să văd pe unde mai pot ajunge.
Într-un final ies, după aproximativ o oră din acel local, sunt mulțumit, acum telefonul meu nu mai e pe moarte și mă învârt puțin timp pe lângă Turnul Sfatului. Nu știu de ce, dar evit prima dată să urc în turn, mă apropii de Biserica Romano-Catolică și intru. Nu sunt vreun credincios fanatic, ba dimpotrivă, mă consider un tip agnostic, însă calmul și pacea din biserică m-a făcut să mă liniștesc, nu mai bine de juma’ de ceas am stat într-o liniște abisală. Bisericile catolice mereu mi-au creat o stare de confort și liniște interioară.

Ies din biserică mult mai fericit, împăcat cu sine și de abia acum mă îndrept către Turnul Sfatului, nu mai am nicio reținere, ba chiar îmi doresc să văd orașul de sus. Primii pași făcuți spre turn și deja zăresc ”minunatele” scări medievale în formă de spirală. Urc ce urc și ajung la primul etaj al clădirii. Aici un domn distins, aflat într-o mică cămăruță improvizată mă invită să urc și mai mult. Mă lupt din nou cu starea de amețeală și disconfort a scărilor, însă ajung într-un final la cel de-al doilea etaj. Aici pereții sunt ornați frumos cu mici tablouri fotografice ale unor artiști locali. Pasajul Scărilor, Biserica Lutherană, Piața Mare, oameni simplii, sunt subiectele acestor frumuseți fotografice. Mă retrag ușor fără să fiu băgat de seamă de ceilalți turiști aflați în aceeași cameră cu mine și pornesc către următorul etaj.

De această dată scap de scările în semicerc și dau peste cele normale, acum parcă sunt un animal aflat în pădure, nu merg, mai degrabă sar din treaptă în treaptă, mă simt în largul meu. Etajul numărul trei este în opinia mea cel mai frumos, aici nu vei găsi fotografii agățate în cui cu peisaje sau oameni în diferite ipostaze, ci tablouri vizionare, aderate capodopere.
Ajung și în vârful turnului, aici dau mai întâi peste mecanismul ceasului și pestea cea mai tare priveliște asupra orașului. Nu pot să descriu în cuvinte ceea ce am experimentat sus, așa că voi lasă fotografiile să vorbească de la sine.

Având în vedere că în această vacanță am avut ocazia să întâlnesc și să locuiesc la persoane pe care le-am cunoscut pe couchsurfing, unde pe la ora 13:30 a venit momentul să îmi cunosc gazda din Sibiu. Sebastian, un tânăr student la Facultatea de Teatru din Sibiu m-a primit cum se cuvine. Și ca această experiență să fie unică, când ne-am întâlnit am aflat că nu eram singurul oaspete al zilei, dimpotrivă am avut ocazia să întâlnesc și o super fată, Maria.
Maria a fost însoțită din Sighișoara până la Sibiu de o prietenă din Germania, Stela. Cele două am aflat că erau voluntare într-un proiect despre nutriție în România. Sebi înainte de a ne prezenta orașul ne-a dus întâi acasă să putem să ne lăsăm bagajele și de abia pe urmă am văzut orașul.

În timp ce mergeam pe drum, încet, încet am început să mai schimbăm câteva vorbe unul cu celălalt și așa am aflat că Sebi a venit în Sibiu chiar din București să studieze actoria. Maria, de cealaltă parte, am aflat că este născută în Asuncion(Paraguay) și este jumătate italiancă, un lucru care a ajutat-o enorm să vină să studieze în Europa.
Vremea a început să ne creeze probleme, însă, de cealaltă parte, noi cei patru crai de la răsărit am pornit spre centrul orașului să vizităm cele mai importante obiective, însă și cele mai puțin cunoscute locuri din Sibiu, fără a băga de seamă vremea din jurul nostru. Am trecut pe lângă Teatrul Național Radu Stanca dinspre cele Trei Turnuri am ajuns în Piața Mare și ne-am îndreptat spre Podul Mincinoșilor, am zăbovit o clipă în fața Catedralei Evanghelice, iar de aici am plecat spre orașul vechi. Finalul zilei ne-a găsit în fața Bisericii Sfânta Treime, interiorul te lasă fără cuvinte, indiferent de alegerea ta spirituală.

Odată cu dispariția soarelui așa am pornit și noi spre casă, nu de alta, dar gazda noastră, Sebastian avea de la ora șapte o repetiție, așa că ne-am îndreptat cu toții spre frumoasa clădire și ne-am odihnit. Până la revenirea lui Sebi, eu și Maria ne-am cunoscut mai bine, am vorbit despre cultura și educația fiecărei țări și am vorbit despre proiectele noastre cu care ne mândrim. Vreau să spun că am aflat o groază de lucruri legate de nutriție pe care am început să le pun în practică
Discuțiile au continuat și după revenirea lui Sebi, de această dată ni s-a alăturat și Vali, coleg de ”apartament” și facultate cu Sebastian. Nu mă așteptam, dar compania celor trei a fost atât de plăcută, încât mă gândeam serios să mai amân un pic plecarea spre noua destinație. Până la urmă am adormit undeva după ora trei dimineața, chiar dacă mașina cu care aveam să plec era la ora 8:30.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Bran, frumoasa și bestia

Ultima mea aventură în prea iubiții munți ai româniei are un început tipic mie. Totul a început dimineața la ora șase în București la Gara de Nord, ”noua” destinație mă așteaptă să mă reîntorc la ea de mai bine de cinci ani, iar acum parcă o părticică din mine s-a întors acasă.
Localitatea Bran, dacă nu ai cunoaște-o pare un sat ca oricare altul din Munții Carpați, populația acestor locuri nu depășește numărul de 6000 de suflete, însă aici în fiecare an se perindă sute de mii de turiști, fiecare venind din alt colț al pământului.
Alături de peisajele din natură cu care a fost binecuvântată micuța așezare, ea se mai laudă și cu o bijuterie a extremelor, un magnet de turiști, Castelul Bran.

Istoria Branului și implicit a castelului este strâns legată de trei personalități aparte.
Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, deși nu este la fel de cunoscut ca și celelalte două acesta poate fi considerat creatorul capodoperei arhitecturale, din ordinul acestuia a luat naștere micuța gramadă de pietre.
Regina Maria, regina mamă a României, a transformat acest castel rece și sumbru într-un adevărat loc de relaxare și liniște. Cel din urmă este este și cel mai cunoscut, Vlad Țepeș, de acesta se leagă cele mai multe povești, el a transformat castelul într-un loc al poveștile de groază.

Pentru cei care au citit sau măcar au auzit de povestea lui Dracula, vor știi cu siguranță că aici și-a făcut veacul ”eroul” cărții lui Bram Stoker. Deși povestea lui Stoker este doar o simplă ficțiune literară majoritatea turiștilor care calcă treptele castelului Bran sunt însetați și speră că îl vor întâlni pe nemuritorul conte. Deși, chiar dacă nu există nicio creatură mistică și întunecată care să bântuie culoarele castelului, turiștii oricum se pierd ușor atrași de frumusețea și istoria acestuia.
Personal, cea mai frumoasă cameră mi s-a părut cea a armelor, chiar dacă nu se compară cu cea de la Castelul Peleș, cea din Bran pare o replică a viselor oricărui copil care și-a imaginat măcar o dată bătăliile dintre cavaleri.

Chiar dacă multe din încăperile clădirii păstrează și astăzi aerul epocii întunecate, prezența fostei regine Maria a schimbat complet înfățișarea castelului.
De la intrare se simte acest lucru, grădina castelului, deși nu este mare nici pe departe, ea este un mic verde într-un corp complet cenușiu.
Pe lângă alte locuri din vremea reginei păstrate cu sfințenie se numără parcul cu cele două iazuri, construit în stilul britanic natal. Anii au mai trecut și castelul suferit din nou mici modificări, în ultimii ani ai reginei castelul este echipat cu un lift care îi va face viața mai usoară reginei Maria.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Cluj-Napoca, în căutarea verdelui pierdut

Aveam ore bune de vizitat și pierdut prin oraș. Lista pe care o pregătisem pentru capitala ardealului era destul de mică. Gazda care se oferise să mă ajute cu un pat călduros avea să sosească mult după ora prânzului în oraș.
Așa că singura scăpare de mă încălzi și de a rămâne concentrat să nu o iau de nebun era să încep să mă pun în mișcare și să caut vreun restaurant sau un pub cu o comodă călduroasă. Trebuia să îmi păstrez mintea ocupată.

Nu de alta, dar orele de somn au fost prea puține strânse laolaltă, iar corpul meu resimțea frigul cel aprig și picăturile de ploaie. În special umerii scârțâiau. Din nefericire fiecare curent rece se simțea precum un cuțit înfipt în cele două brațe ale mele chinuite de-a lungul vremii.
Ajung pe la ora nouă dimineața într-unul din puținele baruri deschise din centrul Clujului și cer un ceai de fructe. Era al doilea ceai în doar câteva ore. Eram balonat de la atâtea cești calde băute într-un timp atât de scurt, dar cum cafeaua nu îmi e prietenă nu îmi rămânea decât asta de băut.

În colțul din dreapta cum stăteam, pe unul din pereții despărțitori se afla un televizor care era setat pe un post de sport. Nu prea îmi păsa de soarta meciului, dar m-am uitat încercând cu disperare îmi revin din starea legumieră pe care o aveam. Pentru prima dată, după mult timp, mă aflam într-un oraș unde nu am contactat prea multe persoane cu care să mă văd. Îmi cam părea rău că m-am încăpățânat să fac acest popas.
Mi-am sorbit și ultima picătură de zmeură, mure și coacăze și am salutat singura persoană care se afla în acel local. Ceasul indica aproape ora zece. Era prea devreme să văd ceva și în plus mai era și weekend. Clopotul unei biserici m-a trezit instant. La fiecare zbucium trupul meu tresăra. Am intrat puțin timp în biserică. Mă gândeam să fotografiez puțin atmosfera laică.

Însă în momentul când am deschis ușa mare de lemn a pronaosului o căldură mă îmbrățișa instant. Nu, nu era Dumnezeu. Doar sunt ateu, ce Dumnezeu! Corpul deja dădea primele clacări. Genunchii se relaxau de cum căldura trecea prin piele și ajungea la oase. Iar eu eram încă în picioare.
Cum bisericile ortodoxe sunt pline de scaune deoparte și de alta a pereților am dat buzna în dreapta și m-am așezat pe unul din scaune.
Deja mintea îmi juca feste. Când aveam ochii deschiși, ba când aveam ochii închiși. Cântecele clericului erau precum un cântec de leagăn. Deși pilda din ziua cu pricina era despre o crimă comisă cu cel puțin două mii de ani în urmă timpanele mele o percepea precum cântecul elefantului și pânzii de păianjen.

Nici nu mai eram la panoul de control. Ghiozdanul mi l-am dădusem de mult timp jos din spate. Haina de ploaie era așezată precum o pătură peste picioarele mele obosite, iar brațele stăteau rezemate deasupra spătarelor scaunelor. Eram într-o postură de crucificare modernă.

Punctul culminant al chinului a fost atins în momentul când am realizat că sub mine se afla un calorifer pornit. Cred că era la maxim. Eram deja gata de pârjolit. N-a mai durat prea mult timp până să adorm. Deși venisem să caut un loc de inspirație artistică și liniște sufletească am dat peste o liniște trupească.
Nu știu cu exactitate cât timp am dormit. Însă pot spune că în momentul când am deschis ochii slujba de duminică era la final. Oamenii stăteau la rând pentru trupul și sângele mântuitorului A fost prima și sper ultima dată când am adormit într-o biserică.
M-am dezmeticit rapit și m-am echipat înainte ca cineva să mă observe. Bine, se uitau vreo două, trei babe aflate cu colivele la mine, dar le-am zâmbit din bun simț și m-am rugat la cel de sus să mă ierte.

Ziua trecea ușor, iar după somnul din sfânta casă parcă începeam să îmi mai revin. Nu era chiar așa rău! După ce am vizitat muzeul farmaciei doar pe dinafară, pentru că am găsit închis în perioada în care am ajuns eu, am știut că dacă ratez și grădina botanica ăsta e un semn.
Ghinionul avea să fie pretutindeni în aceea zi. Însă mă obișnuisem deja și adoptasem o stare de indifirență totală. Nu mă mai lăsam afectat de orice refuz venit din partea oamenilor sau a naturii. Astfel, ploaia nu avea cum să îmi strice starea de bine pe care aveam să o cunosc în frumoasa grădină botanică.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Râșnov, distracții medievale

Râșnovul este locul prielnic unde poți trăi pe viu o experiență unică, rareori mi-a fost dat să fiu în pielea unui cavaler sau a unui arcaș, chiar și pentru o zi. Aș putea spune că orașul poate fi un popas perfect pentru drumețiile montane, însă cel mai minunat te simți când te pierzi o zi în treagă în jurul acestuia.
Călătoria mea către Râșnov a început cu mult timp înainte de răsăritul soarelui, mai exact puțin după ora cinci, drumul nu a durat mai mult de două ore cu mașina și astfel m-am trezit într-un oraș mai degrabă pustiu decât într-unul turistic.

Totuși, deși nu prea aveam ce face la aceea oră, am improvizat un pic și astfel am început să iau încet încet micuțele străzile ale Râșnovului la pas.
Aspectul caselor și priveliștea de pe fundal m-au încântat extrem, se poate vedea clar dragostea pentru tradiții a oamenilor, orașul păstrându-și modelul și arhitectura exact ca acum șapte veacuri.
Odată ce orele au început să treacă am decis să urc spre vechea locație, la Cetatea Râșnov, punctul de atracție numărul unu. Odată ajuns la poalele cetății am avut de ales de a urca ultimele sute de metri pe propriile picioare sau cu un mic tractoraș.
Ajuns în sfârșit în cetate nu pot să spun nimic altceva decât că am dat peste un oraș medieval părăsit, însă aflat într-o stare destul de bună. Deși în unele părți zidul cetății se poate observa cu ușurință că a cedat în fața timpului, casele din incinta cetății rămân falnice și astăzi.

Plimbându-mă liniștit prin vechea așezare a Râșnovului, acum urmă vie a trecutului glorios și prosper, am dat voit peste Bogdan, sau Cavalerul de Râșnov cunoscut de către turiști. Deși îl cunosc de puțin timp grație internetului, ne-am împrietenit extrem de repede. După o mică joacă cu sabia și toporul la final acesta m-a inițiat în rândul cavalerilor.
La coborârea din Cetate, chiar la poarta principală am exersat trasul cu arcul. Nu îmi place să mă laud, însă uimit am fost să văd cât de bine am tras, trei din patru, pentru cineva care nu a ținut niciodată un arc în mână chiar e o performanță zic eu.

Într-un final am plecat, nemaiavând ce să văd la Cetate, însă bucuros și fericit că am dat peste oameni minunați, locuri splendide, mi-am propus că în viitor când voi mai avea ocazia voi reveni cu mare drag.
Cea de-a doua destinație și punctul final al călătoriei mele în Râșnov a fost la Peștera Valea Cetății. Aceasta se află la 1,5 km depărtare de Cetatea Râșnov spre Poiana Brașov, așa că nu aveți mult drum de bătut.
Deși privită per ansamblu peștera nu este cu nimic specială față de celelalte astfel de locații, oamenii din zonă au venit cu ceva inventiv care să atragă turiștii curioși. La doar cinci minute după ce am intrat în peșteră vizita mea se terminase, însă înainte de a pleca ghidul a dorit să facă un mic ”joc” cu noi și pentru alte cinci minute toți cei aflați înăuntru au avut oportunitatea de a experimenta pe propria piele cum e să te afli într-o peșteră fără pic de lumină, doar tu și natura.

Credeți-mă, pe o beznă totală, auzind doar picăturile care cădeau lin pe podeaua rece atunci mi-a trecut prin minte dacă nu cumva sunt urși în peșteră, a fost cireașa de pe tort.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sibiu, frumuseți pitorești

Plin de viață și voie bună, zâmbesc și fac ochii mari, mă ridic gentil din pat, totuși destul de agil, înhăț hainele de pe patul de vis-a-vis, strecor ușor portofelul în buzunar, arunc mantia de ploaie și sticla cu apă în rucsac și plec, dar nu înainte de a lua și aparatul foto. Dau să încui camera, așa că îmi scot cheia din celălalt buzunar, însă de data aceasta văd că fără breloc. Încep să mă simt groaznic, stricasem brelocul pensiunii, însă când am returnat cheia am observat că nu am primit niciun reproș, chiar dacă s-au uitat un pic dezamăgiți la mine. Asta e, mi-am și îmi cer scuze. Ies pe hol, cobor scările și ajung în stradă.

Deja îmi revăd prea bunul meu prieten, frigul. Ne îmbrățisăm pentru o scurtă clipă și observ că de acestă dată nu a venit singur. Ceața, verișoara lui mai timidă își face și ea simțită prezența. Datorită ei până și motoarele mașinilor au ajuns să fie lipsite de viață. Îmi fac curaj și mă îndrept spre Muzeul Satului. Mă duc la gară, nu de alta, dar având în vedere că sunt nou în acest oraș frumos prefer să mă plimb mult dintr-un punct în altul.
Spre deosebire de aglomeratul București, traficul din Sibiu este calm, un drum dintr-un capăt în altul al orașului poate fi comparat cu o plimbare minunată acompaniată de căldura vehiculului și muzica liniștită a radioului. Aici, majoritatea ascultă radiourile locale, nu auzi prea multă muzică comercială sau dj ”plini de viață”; lumea e liniștită și adevărată.

Prima oară mi s-a părut ciudat că un astfel de muzeu, precum al satului, nu se află în oraș, că trebuie să bați atâta drum, însă când am ajuns să văd cu ochii mei ”Satul în miniatură” am înțeles decizia localnicilor. Dacă vă imaginați o plimbare scurtă până la muzeu sau un drum ușor, eu vă zic să vă mai gândiți încă o dată. Fără mașina proprie nu puteți ajunge repede sub nicio formă.
Autobuzele, din păcate nu au stație în apropierea muzeului, așa că acestea te vor lăsa aproape de Grădina Zoologică și de aici tu trebuie să mergi printr-o mică pădurice. Drumul este special.

Experiența mea a fost una normal. Am preferat să ascult muzica proprie, aveam căștile în urechi și deja mă pierdusem în peisaj, când deodată, după cum am spus, șoferul oprește în fața grădinii zoo și îmi face semn să cobor. Nu am realizat când am ajuns și nici măcar nu realizam șoferul dacă nu mi-ar fi făcut semne disperate să cobor.
Înainte să închidă ușa întreb șoferul autobuzului cât mai am de mers până la muzeu. Răspunsul lui a fost minunat ”Tinere, ține-o tot înainte, aproximativ juma de ceas lejer și vei ajunge”

Având în vedere că mă aflam într-o curbă, nu aveam de unde să știu că va trebui să trec prin pădure, așa că cele treizeci de minute rostite de șofer mi s-au părut o simplă exagerare. Merg puțin câte puțin și deja orașul îl las în spate, și ultimul bloc pe care îl mai vedeam deja se pierduse în fundal, copacii drepți, bravi și gri ai pădurii, liniștea intensă, frigul dimprejur, picăturile de ploaie care aveau să anunțe ceva neplăcut mi-au creat o stare de neliniște tot drumul.

După toate cele prin care mintea m-a pus să trec, poposesc la muzeu, intrarea este evidentă, o poți zări cu ușurință. Poarta imensă cu motive populare românești îți indică clar că ai intrat într-un muzeu special. Dacă alegi varianta mersului pe jos poți parcurge între 15-20 minute, însă nu te vei plictisi, mediul înconjurător te ține în suspans la fiecare pas. Dacă excelezi la capitolul imaginație, te aștepți să te trezești cu orice fel de lighioane în jurul tău. Muzeul sibian, cred că este cel mai frumos muzeu văzut de mine până acum, iar eu unul sunt un devorator al muzeelor, totul este amenajat cum trebuie.

Mă aplec ușor către ghișeul cabanei unde se vindeau bilete și cer și eu unul. Casa de bilete este o adevărată cabană vânătorească, dinăuntru mă lovește un aer cald. Doream deja să intru. Întreb după ce primesc tichetul pe unde să mă îndrept să văd traseul complet și realizez că orice as face nu am cum decât să mă întorc de unde am plecat, cabana cu bilete se află chiar în mijlocul complexului. Cele trei poteci, păreau rupte din fantasmele populare, pline de mister, largi și spațioase, făr’de sfârșit.

Mă îndrept în primă instanță către lacul imens, însă plimbarea este deviată în partea estică a muzeului, după ce am început să aud câteva lătrături. Știam că este un câine, însă nu îmi doream să dau de fiară. Eram conștient că muzeul este bine păzit și nicio vietate nu are cum să pătrundă aici, însă frica mea nu avea logică.

Casele în stil ardelenesc și bănățean, lăcașele de cult ridicate în stil maramureșenesc m-au captat, mereu am iubit stilul simplu și frumos al arhitecturii populare românești. Aș putea să vă vorbesc fără oprire despre bijuteriile văzute aici, dar nu s-ar apropia nici pe departe de imaginile în sine, așa că vă las să priviți singuri și poate aceste imagini vă vor face și mai curioși să ajungeți în Sibiu.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din ardeal. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×