Timișoara, un weekend boem – Zestrea strămoșească

Ultima zi în frumosul Banat a fost liniștită, mai mult în sânul naturii, mai mult solitar și meditativ.
Numai că de această dată, ieșitul n-a mai fost în locurile urbane ale Timișoarei, ci în singurul loc pitoresc din acest oraș, Muzeul Satului Bănățean.
Lista era aproape completă, după doar două zile. Bine, cu siguranță voi reveni în Timișoara, iar de această dată voi avea o listă de două ori mai mare, cel puțin. Simt că mai trebuie să vizitez ceva.

Până atunci, m-am bucurat de liniștea verde și aerul curat din marginea Timișoarei. Satul amenajat în afara orașului în stil bănățean avea un iz de sârbesc, românesc, evreiesc, nemțesc.
Cu certitudine și Banatul a avut, are și va avea o multitudine de culturi care i-au trecut și îi vor trece pragul.
Trecutul nu trebuie abandonat sub nicio formă ci păstrată în amintirea social ancestrală.
Uimitor era că în ziua în care am ajuns, cei din incinta muzeului se pregăteau pentru un festival gospodăresc care avea loc zilele următoare.
Ce coincidență, fix în ziua în care eu aveam să plec din Timișoara avea să debuteze festivalul, care părea destul de interesant.

După ce am suportat umbra cu o plăcere nemaivăzută, m-am așezat pe o băncuță din cele treizeci așezate în fața unei scene și am început să verific aparatul foto.
Din diagonală, trei doamne undeva pe la patruzeci, cincizeci de ani deja se benoclau la mine, mă studiau cu mare atenție și începuseră să șușotească.
Mă simțeam deja puțin ciudat. Stai, nu ți-am greșit cu nimic, iar tu deja mă vorbești pe la spate! Sau poate era doar sentimentul meu. Deja căldura soarelui își făcea efectul.

Transpiram în prostie! Mă ridic de pe băncuța care mi-a atras atâtea priviri crispate și parcă cineva m-a împins și mai tare aproape de cele trei cucoane de când m-am ridicat de pe scândurile de lemn legate.
– Auzi, băiatu’! Tu ești de aici de la organizare?
– Ăăă, nu! De ce?
– Aaa, am crezut că puteam afla de la tine dacă putem face curat pe scenă sau nu.
Și astfel marele meu mister fusese elucidat, privirile ciudate primite din partea lor nu aveau decât să fie de la o banală întrebare.
Serios!
Off, Doamne, Adi!
Mi-am văzut tăcut de drum.

Mi-am alungat orice gând din minte și am pornit gură-cască, când în dreapta, când în stânga. Nu de alta, dar așa erau potecile care ghidau drumul în tăcutul și liniștitul sat.
Verdele devenise atât de intens pe retina mea, încât deja mă simțeam în fosta grădină a Edenului.
Dintr-un fâneț își face aparența un hambar. Aici aveam să primesc o adevărată lecție despre agricultura strămoșească. Aici am văzut truda bătrânilor cu ‚noile’ mașinării ale secolului trecut. Cum aceștia au încercat să treacă de la munca fizică, epuizabilă și dură a săpilor și a cazmalelor, la căruțe și tractoare.

Muncile agricole au căpătat un alt contur. Acum ele deveniseră o industrie de bază a românilor de acu’ o sută de ani.
Am îngenunchiat liniștit în fața monștrilor cu colți de metal ieșiți la pensie și le-am mulțumit în locul rudelor care s-au folosit de ele.
Paradoxal, printre aceste ființe de metal sacre din agricultura modernă un mușuroi de furnici ținea să amintească și să laude munca brută. Șirul furnicilor fiind de cel puțin zece-cincisprezece metri.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din banat. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Timișoara, un weekend boem – Dragostea mută

-Salut Sebi! Ce faci omule?
-Ooo! Salut Adiță, pe unde ești?
-Am coborât din tren, am ajuns în gară.
-Hai că e bine. Cum vrei să faci mai întâi, vii și îți lași rucsacul și pe urmă te plimbi sau vii mai pe seară?
-Hmmm, băi dacă nu îți e cu prea mult deranj, aș prefera să îmi las întâi ghiozdanul, nu vreau să fac febră musculară sau chestii de genul.
-Cum naiba să mă deranjezi! Ai pățit ceva! Casa mea e și casa ta. Pe mine nu mă deranjează deloc prietene. Hai vino încoace și vorbim și noi mai multe.

N-am apucat să ies bine din gară că deja începuse ploaia. Am știut din totdeauna că ploaia e un semn bun, însă mă frustra faptul că doar ce băgasem geaca în ghiozdan, fix cu un minut înainte de a se porni norul deasupra mea.
-Ia zii omule, pe unde ești !?
-Omule am ieșit din gară de curând și văd în fața mea un pod.
-Perfect, mergi înainte, însă nu îl traversa, faci pe urmă dreapta și vei ajunge pe o stradă cum îți place ție. De acolo să faci pe urmă la stânga și când ajungi la o casă galbenă să mă suni.
-Ook, cred că am înțeles. Am reușit să ajung pe strada care avea un aer interbelic, dar părea un pic cam dărăpănată. Însă de aici Sebi a explicat cum vedea el din casă, nu cum vedeam eu din stradă și în loc să mă îndrept spre el eu mă întorceam înapoi spre gară. Noroc că am găsit o casă cu un galben ciudat și am pus mâna pe telefon.

Cei drept aspectul mă cam speria. Știam eu că orașul are chirii scumpe, dar nici Sebi nu-i chiar atât de nebun să accepte orice casă pe care o găsește.
-Sebi! Omule, am ajuns lângă o casă vopsită cu galben, dar nu prea îmi vine a crede că stai aici. Ai cumva o farmacie în apropierea ta?
-Nuu! Ce mai vezi pe acolo?
-Mai sunt câteva fast-food-uri, e un non-stop și o vulcanizare.
-Ioii! Vezi că tu ești în capătul celălalt de stradă.
-Hahaha! Huh! Ce ușurat mă simt acum. În regulă, hai că vin imediat.
-Hai că daca e ies în stradă să vezi mai repede unde trebuie să ajungi.
-Mersi fain omule!

În halatul său roșu aprins, părul vâlvoi, puțin neatent cu aspectul său. Sebi se afla în fața casei sale galbene care păruse imposibil de găsit și zâmbea larg către mine în timp ce flutura brațul drept în aer lin.
-Heei, Adi! Aici!
-Stai să ajung la trecerea de pietoni să traversez ca un civilizat.
-Hai omule odată, ce Dumnezeu ai! Nu vezi că nu trece nimic.
-Omule, apropo casa ta nu prea e galbenă ci mai degrabă portocalie.
În acele momente îl și văd cum se întoarce curios spre casă și observă cum galbenul de care îmi vorbea era mai degrabă aprins precum mierea de albine.
-Ăăă, ce să zic, mie mi se părea că e galben. Oricum bine ai venit! Și în acele momente începe să mă îmbrățișeze cu foc prea bunul meu amic fix în mijlocul străzii. Nepăsându-i dacă avea să ne vadă cineva în postura aceea comică.

N-aveam idee cum să ajung la locurile vizate, dar asta n-a fost un impediment. Dimpotrivă, deobicei am bafta ca în neștiință de cauză să găsesc ceva aparte și frumos. Aveam în buzunarul din spate o listă cu ce aveam de gând să văd, iar asta m-a mânat să ies mai repede din cartierul periferic al Timișoarei. Am zis totuși să întreb pe cineva pe stradă să găsesc mai repede drumul spre lumină. Iar toți cei pe care îi întrebam mă tot urcau în autobuzele aflate în stații să ajung în centrul orașului. Am renunțat la ideea de a mai întreba pe cineva pe stradă și m-am lăsat ghidat de briza Begăi.

Pe lângă minunatul râuleț, bănățenii au aranjat majoritatea parcurilor. Și am putut să resimt liniștea din Herăstrău în timp ce pe fundal se putea privi peisajul violet.
Atenția îmi fusese captată de un stol de porumbei care se jucau cu un micuț ghinduș. Copilul inocent parcă ar fi vorbit pe limba necuvântătoarelor. Înaripatele dansau blânde pe lângă el, iar acesta le răspundea prin zâmbete și chicote ieșite din gurița lui micuță.
Brațele porumbițelor îl alintau pe micuțul copilaș ieșit la descoperit lumea. Totul părea nou, dar frumos pentru el. Pentru fiecare lucru nou acesta se uita la tatăl său și îi zâmbea și gesticula din mâini. Parcă ar fi vrut să îi relateze fiecare emoție. Însă neputința lui de a vorbi făcea și mai gingașă experiența.

Totuși, cei doi bărbați își vorbeau din priviri, iar tatăl părea cel mai fericit bărbat în acel moment. Nimic nu avea cum să îi strice fericirea. Sângele din sângele lui experimenta dragostea și fericirea și înțelegea că aceasta vine din lucrurile mărunte.
Am privit minute în șir soarele de pe pământ cum experimenta viața și am primit căldura lui în momentul în care m-a privit în ochi. Eram compleșit de emoții. Nu știam cum să reacționez. L-am salutat timid, iar acesta a început să meargă precum un butoiaș, rapid spre mine. L-am prins ușor în brațe și l-am întrebat cum îl cheamă, deși știam clar că nu avea să îmi răspundă.
-David! Aud sunetele calme rostite de creatorul ghindușului.
-Încântat de cunoștință, David! Răspund în timp ce am încercat să dau noroc cu băiatul. Doream să îl inițiez în tainele bărbăției.
-Dă noroc tati cu băiatul acolo! Strânge-i palma și mișcă. Îi răspunde tatăl copilului în timp ce acesta se uita mirat la palma mea. Parcă pe neașteptate copilul a înțeles din ochiul drept închis de tatăl său și se întoarce brusc către mine și îmi strânge ușor palma.

De aici pot spune că mi-a creat cea mai mare fericire. Am dat noroc și pe urmă l-am luat în brațe parcă atras de o forță nevăzută. Acesta precum un mesia mi-a făcut cu mâna și pe urmă s-a întors la tatăl lui. L-a luat de picior s-a întors cu fața către mine și mi-a zâmbit până m-am depărtat de cei doi frumoși.
După minunata lecție venită din partea copilului frumos parcă și lumea avea altă culoare acum. Totul părea altfel. Copiii chiar te fac să vezi altfel lucrurile.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din banat. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×