Tomis, șoaptele trecutului

Liniștea plutește în zare, căldura vine rapid în valuri și mă năucește, sudoarea mi-a inundat porii. E plină vară. La răsărit e infinitul drum spre marea cea mare.
Soarele a străpuns dealurile Casimcei. Ochii îmi sunt inundați din toate părțile. Verdele mănunchilor de iarbă, galbenul recoltelor și albastrul cerului mă orbesc și în același timp alintă.
Tărâmul făr’ de capăt ascunde în micuțele coline și văi șoaptele demonilor păgâni. Și astăzi se mai aud ritualurile celor însetați de sânge.

Atmosfera pare insuportabilă. Aerul e năucitor. Colțurile de umbră le fugăresc în disperare, precum odinioară pirații alergau după aur. Mi-am schimbat pielea de bumbac de două ori deja, cât despre transpirație nici nu mai țin cont. Am obosit de câte ori mi-am șters fruntea. Deși eram extenuat de la atâta căldură mai cruntă era umiditatea.
După un telefon și câteva ghidaje orbești ajung și în piața micuță care poartă numele clasicului poet roman Ovidius.

Aici, după cum spune și numele pieței atenția este captată de statueta lui Ovidius, însă personal cred că bijuteria cea mai importantă se află la câțiva metri distanță. Acolo unde în urmă cu mai bine de o sută de ani avea să fie construită Marea Moschee, cunoscută și drept Moscheea Carol I.
Adusă drept omagiu comunității musulmane din Constanța la inițiativa primului rege al româniei, moscheea este numită de localnicii musulmani ’’Kral Camisi’’, adică în traducere românească Geamia Regelui.
Respectul față de alte culturi în Constanța este recunoscută în toată țara, aici aflându-se mari comunități de musulmani sau greci, care conviețuiesc în pace laolaltă cu românii, țiganii, evreii, italienii și multe alte nații îndrăgostite de albastrul pur.
Acest respect a rămas în comportamentul constănțenilor încă de la începuturile secolului trecut.

Deși interiorul încăpător uimește prin albastrul lui curat și blând sau covoarele persane îmbibă picioarele într-un sentiment plăcut de complacere tot cele 140 de trepte aflate în semicerc sunt cele mai memorabile.
La capătul celor 140 de blocuri de piatră se regăsește peisajul pentru care orașul Tomis este cunoscut.
La răsărit marea cea mare încântă pescarii care se joacă cu micuțele jivinii ale adâncului. La mal copii de toate vârstele se joacă în nisipi și apă și aduc ofrandă propria piele zeului Apollo.
La polul opus cartierele vechi ale orașului sunt împânzite de umbreluțe de toate culorile și mărimile. Oamenii care n-au avut energia de a se plimba pe plaja stau pe prispa caselor înalte și își reamintesc clipele dragi, povestindu-și unu’ altuia povețile trecutului.

Nostalgia este un sentiment care definește clar orașul Tomis într-un singur cuvânt. Grecii își amintesc cum odinioară orașul a fost fondat de ei. Turcii își amintesc de clipele când ei făcea legea în Dobrogea. Iar românii își amintesc ce frumos era orașul în perioada interbelică.
Din păcate astăzi din Constanța a rămas doar umbra unui fost mare oraș ’’românesc’’.
Materializat acest sentiment se regăsește foarte bine în simbolul orașului, Cazinoul, ajuns astăzi o epavă a uscatului. Fostul loc de distracție a oamenilor serioși este astăzi de nerecunoscut. Lumea aleargă astăzi indiferentă pe lângă ce era odinioară marea mândrie a dobrogei.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din dobrogea. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Yeni-Sale, redescoperirea dragostei

Știam că aveam să te revăd! Îmi era dor de tine și eu încă nu plecasem din oraș. Îmbrățișarea la apus a fost și dulce și cruntă în același timp. Pe lângă faptul că m-a făcut să mă îndrăgostesc de frumusețea ta, aceasta a creat o dependență teribilă, iar când nu mai sunt lângă tine nu mai mă simt eu. Nu voiam să îmi iau rămas-bun de la valurile Dunării.
Simțeam și acum al tău aer cald pe șirea spinării. Vântul adia ușor și deși era seară și trebuia să ajung acasă eu simțeam că aș mai fi vrut să înțeleg și mai multe despre tine. Păreai atât de vioaie pe lângă caracterul meu liniștit și curios. Parcă dansai în timp ce eu priveam liniștit trecutul tău bogat și uimitor.

Chiar dacă ai aceiași vârstă cu celelalte surori aflate pe malul Dunării, tu ești extrem de tânără și plină de spirit. Se vede în ochii tăi cum dorești să te împrietenești cu toată lumea care îți trece pragul și întreabă de frumusețea ta.
Formele tale naturale și misterioase mi-au captat atenția de cum trăsura munteană a ajuns pe meleagurile tale. Chiar dacă odată ajuns în inima ta totul pare plin de floricele și liniște, până acolo drumul pare o corvoadă, iar misticul e la fiecare pas.

Primul paznic, care îți dorește tot binele și te ferește de toți zmeii este câmpia cea făr’ de capăt. Drumul dinspre orașul bucuriei până la tine a fost precum o meditație în deșertul lumii. Trăsura cu care am pornit spre tine nu mai făcea față. Caii cu care venisem mai aveau puțin și leșinau în mijlocul pustiului. Norocul cel mare a fost că am dat peste cel de-al doilea paznic al tău. Verdele pădurii a umbrit cea de-a doua parte a drumului care credeam că nu mai apare. Prima dată am primit această umbră cu brațele deschise. Eram extrem de fericit că voi mai apuca o nouă zi pe acest sfânt pământ.
Însă nu realizam cât de dur era acest paznic. Precum un zid rupt din basmele populare pădurea Babadag îți veghează spiritul și trupul de cei care nu vor decât să profite de tine. Privirile dubioase venite din pădure mă crispau. Căruța gonea cât putea de repede, însă ochii jiviniilor veneau de pretutindeni. Aceștia se asigurau că tu vei rămâne totdeauna lângă inima mamei tale, Dunărea.

Și totuși tu ai reușit să iubești atâția crai și feciori din diferite neamuri. N-a contat pentru tine, ți-a plăcut compania flăcăilor frumoși și te-ai lăsat cucerită de ei, chiar dacă la final te-au abandonat toți și a mai rămas doar unul singur, simplu și pur.
Alături de el azi pari o doamnă blândă și vie, dar matură și iubitoare. O frumoasă cu părul castaniu, albastrul apelor îți e mamă, iar argintiul munților tată blând și mentor îți este ție.
Răcoarea îmi face umbră, geamurile fumurii a mașinii crează atmosfera perfectă de drum. Mâna de oameni aflați în jurul meu erau extrem de liniștiți și abătuți. La radioul mașinii se auzea o muzică populară cântată în aromână.

Am deslușit câteva cuvinte și de aici am tras ideea că limba care se auzea pe fundal era limba bunilor pescari. Tulcea este de mult timp în spatele meu, peisajul rural al
Dobrogei de nord își face loc pe retina mea.
Simt fiecare adiere de vânt venită dinspre lacurile din jur. Venele parcă au o sită deasă, deoarece aerul rece și blând îl simt ca se plimbă în voie în trupul meu mic și curios.
Sat după sat văd și am un sentiment de deja-vu. Simt că revăd peisajele dobrogene pentru a nu știu câta oară, de parcă aș fi copilărit prin aceste locuri sacre, iar acum revăd locurile dragi.

Cocoțată, pe un deal uitat în mijlocul pustiului, se află frumoasa mea crăiasă abandonată de barbarii trecutului. Adusă pe aceste meleaguri de negustorii bizantini, vrăjită pe rând de români, tătari și otomani, Yeni Sale își plânge de milă astăzi. Din păcate n-a mai rămas decât rochia pe ea. Toată zestrea i-a fost furată și a fost lăsată să putrezească, încătușată pe această culme adâncă.
Rămași singuri, sus, pe aceea culme înaltă ne-am putut bucura unul de celălat și de peisajul strălucitor. Am privit liniștit rezemați de pietrele reci lacul cel mare care se întindea calm în dreapta noastră. Liniștea albastră ar fi relaxat și o bestie. Peisajul era colorat pe alocuri de paleta câmpului care se unea la răsărit cu cerul și verdele puternic a codrilor care făceau umbră în aceste câmpuri uitate, dar minunate.
Aerul rece și curat venit dinspre cele două lacuri m-au ținut legat de draga mea domniță. Am început să depănăm amintiri din vremuri trecute. Mirul devenise nostalgic, iar noi doi dansam într-un vals trecut. Bucuria era în inimile noastre.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din dobrogea. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Tulcea, orașul speranței

Am auzit o sumedenie de lucruri despre deltă, însă nimic despre Tulcea. Știam poate un singur lucru, că această așezare a fost fondată de greci. Dar spre rușinea mea doar atât.
Mai știam, totuși, că are ieșire la Dunăre, dar asta o știe orice copil din clasele primare. Însă nu mă așteptam să găsesc o faleză dezolant de frumoasă.
Chiar dacă pietrele nu mai erau unite sub un singur bloc, priveliștea spre fluviul albastru creea totuși o imagine cât se poate de mirifică.
În momentul venirii mele, chiar în aceea clipă sosea un vapor dinspre deltă. A fost un prilej extraordinar să observ chipurile celor care trăiesc în deltă și vin în Tulcea cu speranța că vor avea ce pune pe masă seara la final de zi. Speranțele celor care coborau de pe vaporașul ruginiu erau cât se poate de fragile.

Este trist să vezi astăzi în continuare copii de patru clase care sunt nevoiți să lase pixul pentru cazma sau bidinea.
Se observă clar cum copiii mileniului trei visează la o nouă viață rezemați de bărcile secolului trecut.
Multe din astfel de nave au trimis generații întregi către lumea dinafara stufului celui blând.
Pentru cei mai norocoși la finalul cursei există cineva din lumea veche care îi așteaptă și ajută cu bunăvoință.
Toate acestea sunt imaginile optimismului contemporan.
La astfel de momente până și natura a fost mișcată de duritatea timpului și a început să plângă. Chiar dacă bocetul ei nu a făcut decât pârjol în jurul ei, aceasta să se abțină nu a mai putut.

Pașii se despart de țărmul oriental al clipelor trecute și schimb priviri cu suflete împăiate ale muzeului.
Chiar dacă ele nu mai pot uni silabele precum o făceau atunci când zburau sau se târau, acestea tot terifiază prin chipurile lor pregătite de război. Starea de conflict este amplificată de muzica violentă venită din boxele ascunse în copacii smulși și amplasați fără gust în bucățile de carton ale muzeului.
Muzeul este o adevărată junglă, foarte bine controlată. Ochii de șoim din colțul camerelor, zâmbetele false și exagerate ale hieniilor în fuste sau curățenia excesivă de laborator trădează starea de spirit a animalelor blocate în blocurile de sticlă.

Peștii aflați în subteran ar împlini zeci de dorințe pentru o gură de apă sărată. Ei se zbat în albastrul borcanelor.
Copii sunt cei mai atrași de aceste vietăți aflate într-o continuă subjugare.
Degetele îmi dansează pe lângă sticelele murdare unde rechinii și alte mamifere ale adâncului stau nemișcate în cuștile lor reci.
Singura ființă care mă întrecea era, paradoxal, un somn. Acest peștișor m-ar fi îmbrățișat de bucurie dacă în fața noastră nu s-ar fi ivit zidul transparent
clădit de sufletele fără scânteie.

I-am bătut în geam minute bune, de parcă am fi comunicat prin codul Morse. El la rândul lui clipea din ochi și dădea din corp, precum un câine vesel ar fi dat din coadă.
Jocul nostru a ținut zeci de minute, dar într-un final trebuia să se termine, așa că ne-am luat la revedere unul de la celălat cu greu. Nu înainte de a ne privi atent ochi în ochi și a ne promite că ne vom revedea.
Mă aflam la final de drum și am vrut să reflectez asupra călătoriei. Locul cel mai potrivit pentru a face această acțiune l-am descoperit în cel mai înalt punct al orașului. Tot aici se află și cel mai frumos monument din Tulcea, cel al Eroilor.

Precum monumentul independenței, cum mai este cunoscut acesta, exact la fel se află și orașul. La marginea dintre civilizație și simplitate. Un oraș la care ajungi cu greu. Trebuie să traversezi câmpia cea fără de margini și ești trecut prin furtunile nemiloase ale naturii și vieții.
Însă odată ajuns aici sus, realizezi câte frumuseți de neegalat ai la degetul mic. Cu toate acestea natura a fost darnică.
Dealurile lui Bahus, pădurile Bendisei sau apele lui Poseidon sunt comorile cu care această zonă a fost binecuvântată.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din dobrogea. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×