Moisei, la taifas cu lumea necuvântătoare

La capătul țării, în vârf de lanț montan, la marginea unui mic cătun o comunitate greu încercată și-a ridicat în semn de omagiu un mic stonehenge. Uimitor, cele opt statuete înfățișează tipurile oamenilor care au avut nenorocul de a fi răpuși de șacalii care în retragerea spre Ungaria au curmat viețile a cinci zeci și opt de nevinovați. Pe simplul motiv că erau români.
Chiar dacă pietrele astea au fost ridicate de ceva timp, ele parcă au fost vrăjite să fie un emițător puternic de emoții nefericite. Bolovanii ăștia m-au făcut să cred că sunt niște holograme durabile și imense. Chipurile sculptate parcă prindeau viață cu fiecare rază de soare care pica pe ele.

Ce era uimitor, la toată această imagine o reprezintă magnetismul necuvântătoarelor care stăteau de strajă umbrelor luminate. De cum am urcat de la stradă spre poteca pietrificată am fost întrebat de o haită de câini cine mi-a zis de acest loc. Ce e plăcut e că nu sunt puși pe fapte rele, doar curiozitatea îi pune obstacol în fața ta. Ei sunt singurii care mai speră în umanitate. Pe deal, dacă ai reușit să ajungi singur, păsărelele îți vor fi ghizi.
N-ai nevoie de lecții de istorie de la vreun bătrân sau școliți timizi, când izvoarele astea mici de liniște și pace te poartă în aer de la un trecut la altul. Te fac să vezi ce pare imposibil printre valurile astea mici de nori care parcă schițează singure o poveste.

Înaltul văzduhului este protectorul acestor munteni care nu se despart cu ușurință de munții lor.
Ascultând cântul micuțelor înaripate norii mă trag înspre cerul nemărginit ai Rodnei. În acest deșert verde până și casele celor care s-au încumetat să lase societatea par de neobservat. Ele se camuflează bestial în natură. Micuțele case sunt doar alte pietre în această pădure neatinsă de avaria omului modern. Singurul sunet deranjant în acest colț de lume e sunetul râului Vișeu care aleargă la vale. E atât de mult zgomot aici încât poți auzi bătăile inimilor animalelor care se aleargă amuzate prin această silvă.

De sus le poți zări cum se chițăie în voie printre crengile dese și aprinse de soarele imens. Ajuns în vârful Olimpului simți cum soarele e la taifas cu tine. Nu mai e doar un simplu corp luminat pe cerul senin, e amicul tău de pahar. Un pahar de aer proaspăt.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din maramureș. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sighetu Marmației, lacrimi mute

Pe o străduță îngustă, dar cochetă tot felul de cafenele înghesuite așteptau oameni la o aromă maronie. Însă toate aceste drogherii vicioase se clădiseră în jurul unei clădiri mari și pătrățoase.
Știam că am să gasesc acest altar al durerii și tristeții în mijlocul orașului, dar nu mă așteptam sub nici-o formă ca localnicii să dea undă verde oricărui restaurant să se ridice lângă acest loc sacru. Dovadă că în România se poate orice.

Am trecut cu vederea peste acest detaliu. Am împins de ușa mare și greu de mișcat de la intrare și am pășit pentru prima dată într-o închisoare.
Deja frigul era precum Vergilius. Era ghidul meu în acest iad. La intrare pentru cei ce nu cunosc istoria clădirii și trecutul prizonierilor politici din perioada comunistă există o hartă a crucilor negre și un mic documentar despre maramureșul și românia trecută din monarhie în comunism.
Anxietatea era răspândită în aer. Mă pierd și clipesc, dar tot nu știu dacă nu cumva sunt și eu un prizonier al vremurilor, care are halucinații sau un turist al secolului XXI.

Intrasem la câteva minute după un grup de turiști străini. Și deși aceștia nu prea înțelegeau perfect ce scria pe pereții gri ai iadului metalic ei bufneau în plânsete necontrolate. Băieții își mânjeau obrajii cu lacrimi adevărate poate pentru prima dată în viață. Fetițele se îmbrățișau și țipau la fiecare urlet venit din camerele de tortură, păstrate exact cum erau în urmă cu 60-70 ani în urmă.
Profesoara își aștepta pe holul cel lung copii. Săracuța doamnă nu avea tăria să mai intre în aceste cutii ale tristeții. Își îmbrățișa elevii imediat cum aceștia veneau glonț din încăperile mute.

Aceste pătrățele reci s-au împrietenit în trecut cu tot felul de caractere. Politicieni liberali sau țărăniști, preoți sau simpli agricultori, care au luptat împotriva aceluiași dușman infect și mortal, comunismul.
Și-au dorit să le distrugă sufletele între acești pereți, însă reversul este etern. Au adus sufletele adevărate aici și aceștia astăzi aduc ofrande foștilor sfinți. Lacrimi, flori și mătănii în fața unui pat rupciugos, acestea sunt imaginile pe care ei nu le-au considerat un viitor posibil. Cele mai triste momente pe care le-am văzut în viața mea. Se vedea clar că tot ce era în jurul meu nu mai era fals, toate emoțiile oamenilor intrați aici erau cât se poate de vii, venite din adâncul sufletelor. Tristețea n-are frontiere, iar monștrii nu pot distruge niciodată toată umanitatea. Carcasele lor au termen de expirare, pe când spiritele noastre sunt nemuritoare. Și astfel chinul lor s-a epuizat.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din maramureș. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Săpânța, râsete de sub pământ

Deși dacă până în Săpânța aveam doar trei sate, drumul nu-i chiar scurt. Totuși trebuie să ai răbdare și încredere în maramureșeni. Chiar dacă sunt unguri, români sau ucraineni, ei tot te vor ajuta.
Și coincidență face că am urcat într-o dubiță gălbui închisă cu numere de Ucraina, dar șoferul era maghiar. O să îi zic Zoltan, nu de alta, dar conversația noastră a fost mai mult prin semne și aceea de bază.

Săracul se chinuise să îmi zică de când am urcat că el se oprește până în Săpânța. Dar eu nu înțelegeam ce voia să zică prin ’’ în Săpânța nu, dar Săpânța ’’.
Eu tot repetam ’’da, da, Săpânța’’. Precum doi bătrâni surzi eram. Nu înțelegeam, dar le potriveam.
– Eu gata! Stânga fac. Și oprește mașina făcându-mi gest cu mâna dreaptă să cobor.
– Stați puțin. Dar mai e mult până în Săpânța? Întreb un om care nu era în stare să lege două cuvinte simple în română.
– Nu, nu. Săpânța, ăăă. Și îmi face semn cu degetul arătător spre înainte. Aici mi-am dat seama că omul încerca să îmi spună că nu mai e mult, dar el nu avea drum în aceea direcție.
Cobor din mașina gălbuie și îi fac cu mâna și urlu către șofer ’’Saluut!’. Nu de alta, dar mașina chiar dacă stătea scotea un sunet destul de puternic.
El, puțin grăbit, agitat că tot îl țineam pe loc strigă din mașină ’’bucsu’’. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost ’’ăă, ăsta m-a înjurat cumva!?’’

Da, stai, poate omul te-a salutat și el, dar în limba lui. Am reținut ce o zis el și cu prima ocazie, când am dat de un om care cunoștea și maghiara l-am întrebat ce însemna. Era un simplu salut, dar în limba maghiară.
Rămas pe drum, la o intersecție, la câțiva kilometri între sate, mă gândeam că dacă o să mă vadă cineva, n-avea cum să nu oprească. Chiar așa s-a și întâmplat, la doar un minut după ce m-am despărțit de amicul meu ’’surd’’ o frumusețe de Dacie a oprit cu mici scârțâituri.
– Hai băiat, urci sau aștepți să se oprească motorul? E Dacie nu Mercedes.
– Da, da, cum să nu. Scuze!
– Nu-i bai. Unde poposim?
– Ce? Zgomotul mașinii parcă era mai puternic în interior decât în exterior. Înăuntru mașinii aveai impresia că erai deja lângă motor.
– Un’ te las?
– Aaa, Săpânța.
– Te duci să te amuzi la cei de la Domnul? Am presupus că și el se refera la cimitir și răspund afirmativ.
– Da. Am tot auzit de el și vreau să-l văd cu ochii mei.
– Să știi că-i frumos rău. Eu mi-am dus și copii și nepoții acolo. Așa află că noi, ăștia din Maramureș, nu ne temem de moarte.

M-a pus puțin pe gânduri ideea lor legată de moarte și să fiu sincer, încercam, dar în zadar. Ideologia mea nu concepea lipsa fricii față de necunoscut și implicit față de moarte. Totul îmi părea cam ciudat. Cum să nu îți fie frică de moarte? Acum serios vorbim.
M-am simțit puțin ciudat să intru în curtea unei biserici, iar curtea să fie plină de cruci colorate. La poartă dintr-o cutiuță mică un bătrânel mă întâmpinase cu un teanc plin de bilete. Doamne ce m-a speriat moșul!

Mi-am imaginat că în biserică nu voi găsi aglomerat, așa că am preferat să fac câteva cadre în biserică. Să simt ortodoxismul tradițional și pe urmă să stau la taifas cu cei din lumea de dincolo.
Schelele care îmbrățișau biserica prin exterior dădeau o imagine de vestigiu. Locașul de cult părea acum mai vechi, decât în original era.
Cine ar fi crezut că va trebui să călătoresc sute de kilometrii ca într-un final să exclam ’’Da, omule, poate Dumnezeu e bun. Însă știu unde e. În Maramureș!’’
Liniștea e singurul medicament pentru spirit. Iar în Săpânța liniștea e la ea acasă. E aproape imposibil să găsești vreun loc, cât de micuț, agitat aici. Până și copii se amuză în tihnă în acest colț de țară.Asta mi-a plăcut enorm. Dacă în alte părți ale țării și nu numai copii sunt asociați cu zgomot, chicote și urlete, aici micuții îngerași zâmbesc nestingheriți și se bucură în tăcere. Ăsta-i spiritul nordic al țării.

Tot în liniște ne-am amuzat și noi, călătorii sau simplii turiști veniți să vedem pildele și tainele sculptate în lemnul albastru de Săpânța.
De la copii care s-au stins prea repede, până la bătrânii care au plecat după nepoței la ceruri. De la poveștile profesorilor sau viețile țăranilor, până la bătăliile soldaților care au căzut eroic pe câmpul de luptă. Toate au fost trecute de meșterul Stan Pătrașcu în lemn.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din maramureș. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×