Iași, tradiții și cultură

În contrast cu prima zi cel de-al doilea răsărit în Iași nu prea m-am revăzut în blândul soare. Singurele blândețiuri au venit de la ieșenii cu care am avut de aface, nicidecum de la vreme. Norii s-au instaorat pe tavanul orașului și într-un fel a fost indiferent pentru mine, deoarece acum îmi rămăsese să văd doar construcțiile mirificului oraș, nicidecum natura lui. Nici dacă m-aș fi chinuit mai tare tot nu reușeam să planific atât de bine călătoria în capitala Moldovei.

Cei drept nu prea am planificat eu tot acest șir perfect, ci Mihaela. Noua mea prietenă mi-a concentrat în a doua zi toate celelalte obiective turistice în centrul orașului. N-a făcut abstracție nici de la biserici, ba chiar a insistat să văd două locașuri de cult. I-am răspuns că nu mă dau în vânt după ele. Însă zâmbindu-mi din nou autoritar și cald îmi zice ’’Ești în moldova, o să-ți placă! Ai încredere în mine’’.
– Când revii acasa vreau să aflu tot. Cum ai văzut orașul. Cum ți s-a părut. Ce oameni ai întâlnit pe drumul tău. Tot. Exact ca ieri. Ai înțeles?
– Da mamiii! Și ne bufnește râsul instant pe amândoi când dau să ies din casă.

Ploaia îmi dă mici bătăi de cap. Literalmente mă ploua atât de tare că mi-am pus groteasca glugă a gecii care îmi acoperea și ramele ochelarilor, nu doar podoaba capilară. Mă protejam de protejam de recile picături de ploaie, nu de alta, dar nu doream să răcesc, mai ales când mai aveam o groază de colindat. Cu harta în mână, dilematic stau și mă întreb oare ce să văd mai întâi. Teatrul sau catedrala.

Mă pornesc înspre prima opțiune, doar pentru asta e cunoscut Iașiul, pentru cultură. Apăi, bine și credință, însă această nu se rezumă doar la Iași, ci la întreaga Moldovă. Iar din Moldova mai aveam de vizitat. Pe când teatru ca la Iași nu prea mai găsești în Europa asta. De ce zic asta? Păi, e cel mai modern teatru de pe continentul bătrân și cel de-al doilea din lume, după cel de la New York. Dacă nici asta nu-i demn de laudă, nu știu ce să mai zic.

La intrare sunt întâmpinat de un om durduliu pe la vreo patruzeci și cinci – cincizeci de ani. Se uită cu o mică reținere la mine când l-am întrebat dacă am cum să ilustrez și eu sala mare a teatrului.
– Pentru ce îți trebuie?
– Păi, doresc să plec și eu cu amintiri de aici. Să îmi aduc aminte cu drag pe unde am trecut.
– Bine, bine. Dar vino și tu peste un sfert de ceas. Dau să plec și mă oprește. Știi ce, stai aici, dar dă-te după ușă. Să nu te vadă când pleacă.
Mă întreb eu în mintea mea cine să mă vadă! Omul transpira de parcă era venit de la vreun maraton.
– Trebuie să plece directoarea. Și pentru că astăzi e premierea unei piese de teatru nu mai lasă pe nimeni înăuntru, înafară de actori. Dar dacă ai zis că ai bătut atâta drum ar fi și păcat să ratezi teatrul. Te las, dar te miști și tu puțin mai repede, te rog.

Omul dădea indicațiile, iar eu le urmam. Eram ca într-un film cu spioni. Priveam în stânga și în dreapta cu mare precădere, doar nu doream să fim descoperiți. Trag cadre după cadre la secundă. Sună în marea sală de parcă eram paparazi. Bum-bum-bum! Bătrânelul în tot acest timp povestea și ținea istoricul teatrului. Eram precum nemții sau chinezii aflați într-un sejur de-al lor pe fugă. Un ins lângă mine turuie informații din capul lui de parcă și-ar fi băgat mintea într-o carte imensă, pe când eu, turist nou venit, fotografiam și chiștoacele de țigări din scrumiera paznicului.

Observam în ce aveam să mă transform și mă opresc. Știu că eram pe fugă, dar asta nu mă scuză să fiu atât de indiferent cu ceea ce era în jurul meu. Așa că îmi las aparatul și doar privesc ce norocos sunt și ce prilej unic am de a vedea o asemenea bijuterie arhitecturală. Candelabrul avea o culoare atât de caldă încât nici-un aparat nu ar putea prinde căldura pe care o transmite cristalul oamenilor aflați în sală.

Razele multicolore împrăștie diverse emoții că odată ce ai plecat după o piesă de teatru mintea și sufletul îți sunt zgâlțâite și nu poți înțelege ce-i cu tine. Tapetul și fundalul roșu dă o alură selectă și știi că nu ești într-un banal teatru. Ba, dimpotrivă, ornamentele și decorațiile fiind toate suflate cu aur te pun în temă că aici doar cei de seamă vin. Și așa teatrul, din păcate, azi e doar pentru cei care mai știu să aprecieze și arta și nu vin doar pentru explozii și scene erotice.

Dacă ți-a plăcut povestea nu ezita să o distribui prietenilor și părinților. Susține acest proiect dacă tu consideri că merită. Și te invit să vezi mai multe fotografii din orașul Iași. Ai grijă de tine prietene!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Piatra Neamț, floarea moldovei

Piatra Neamț sau mai degrabă Floarea Neamț. Așa îmi voi aminti prima mea incursiune în această localitate montană. Am sosit aici într-o zi frumoasă de florii și peisajul acompaniat de mireasma florilor de pe drum erau întocmai cu ziua florilor.
Primul lucru pe care l-am făcut imediat cum am făcut ochi a fost să urc pe munte și să privesc orașul de pe creasta carpaților.
M-am fâstâcit până am luat decizia de a urca în telegondolă. Nu mi-am dat seama, însă deși era soare vântul cam sufla, nu periculos cei drept, dar punea un pic telegondola într-un sistem de pase, când în stânga, când în dreapta.

Fiind o sărbătoare atât de importantă în aceea zi pe acoperișul clădirii de unde plecau telegondolele nu se îmbulzea mai nimeni. Ba fiecare persoană sau cuplu se putea bucura de intimitatea cutiei de metal. Plecat singur la o asemenea înălțime deja vedeam sub mine cum orașul devine din ce în ce mai mic. Nu îmi plăcea.
Deja simțeam cum stomacul începea să lucreze la turații maxime. Îmi venea să schimb aerul din micuța cabină la fiecare alți zeci de metri parcurși cu aerul din împrejurimea lui. Parcă mă vedeam cum abandonez închisoarea mișcătoare. Dar n-aveam cum să revin la solul meu prea iubit. Poate chiar aveam frică de înățime, cine știe!

Ce puteam să fac să mă liniștesc? Cale de scăpare n-aveam la înălțimea asta, decât să aștept să ajung la capătul cursei. Pun mâna pe telefon. Unul din puținele lucruri bune pe care îl pot face să mai treacă starea de panică. Știu că atunci când porți o conversație omul se liniștește.
Adi sunt floriile, trebuie să ai pe cineva în agendă care își serbează ziua onomastică. Zis și făcut, ajung la litera F și încep să sun diverse persoane dragi. Doar era ziua lor, nu. Vorbeam cu mine cât căutam prin telefon, iar în tot acest timp cutia de metal se balansa în aer de firul plutitor precum un leagăn de copii.

Discuțiile cu sărbătoriții m-au ajutat enorm. După câteva minute bune cu ei la receptor am ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Cei drept ajunsesem și la capătul cursei, nu doar cã mă liniștisem. N-am mai fost atât de fericit că merg cred că de când am învățat să merg pentru a doua oară.

Ba, chiar m-am aplecat spre rocile albe și le-am sărutat intens. Am mulțumit cerului că mi-a fost dată din ocazia de a merge. Chiar eram un mic copilaș care se bucură de micile lucruri ale vieții. Dau o raită prin jurul căsuțelor cu suveniruri și mă împrietensc cu cei doi cățeluși, paznici voioși ai tarabelor. Cel mic și negru a făcut gură când m-a văzut. Însă după ce am schimbat două vorbe cu el m-a prezentat fratelui mai mare și astfel am avut undă verde de a-mi face de cap pe colinele neamțului.

De aici orașul era mărunt și ușor de cucerit la pas. În dreapta se putea vedea limpedele albastrul care se învecinează cu fostul oraș domnesc. Fosta cetate este întretăiată de firul de fier care îi poartă pe curioșii leneși pe aceste dealuri ’nalte.

Deși îmi luasem un bilet dus-întors cu telegondola am decis că la întoarcere aveam să îmi port pașii prin ulița sălbatică și verde a pădurii. Și ce bine am făcut. La fiecare picătură îmi răsăreau imagini care îmi alinã și azi visele și momentele mai puțin fericite. Pădurea cu siguranță face parte din rădăcinile moldovenești.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Suceava, ghiftuit în plăcere

Autostopul a devenit nu doar o formă de transport pentru mine, ci și una de socializare. Pe drumul de la Cacica până la Suceava pot spune că am trăit câteva experiențe frumoase pe care cu greu le voi uita și pe care nu știu dacă le voi mai experimenta mult timp de acum înainte. Prima parte a drumului, de la Cacica până la Pietroasa, m-am aglomerat pe o micuță banchetă de tir cu patru muncitori de la primăria localității și am ascultat poveștile oamenilor aflați la a doua tinerețe. Cealaltă cursă, de la Pietroasa la Suceava, cea mai lungă, am stat la taifas și glume cu doi flăcăi moldoveni fugiți cu treabă spre oraș.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la ei a fost omenia și prietenia de care au dat dovadă băieții din primul minut. Nu au avut vreo reținere, chiar s-au simțit în largul lor și au vorbit cu mine de parcă eram tovarăși de ani de zile. Omenia asta este specifică moldovenilor puri, care nu s-au schimbat imediat cum au întâlnit alți oameni diferiți. Dimpotrivă.

Pe drum stația autovehiculului a ajuns să fie forma de umor a celor doi. Grație anonimatului pe care l-au avut pe acest canal cei doi nebunatici s-au ținut de șotii cu ceilalți șoferi implicați în trafic. Nu doar ghidușeniile și glumele le-am împărțit la trei, ba chiar și hrana care zăcea pe bancheta din spate avea să fie făcută frațește. Am refuzat din bun simț la început, însă gestul meu a fost considerat unul jignitor și cei doi au insistat ca eu să mănânc împreună, fără rețineri. Nu voiam să îi jignesc, mai ales că ei erau foarte de gașcă cu mine așa că ne-am umplut burduhanurile până în oraș.

Ajunși în Suceava unul din cei doi băieți a trebuit să coboare și el. Numai că acesta ar fi vrut să mă ajute în continuare când a aflat că eu sunt în vizită în oraș și că nu sunt localnic. Totuși întâlnirea importantă la care trebuia să ia parte l-a despărțit de ajutorul pe care voia să mi-l ofere. Așa că ne-am văzut nevoiți să ne strângem mâinile și să ne urăm un drum bun unu’ altuia.
Oricum, înainte de a ne despărți complet, el a insistat să prefațeze drumul pe care a trebuit să-l fac până la cetatea sucevei. Era unul remarcabil de frumos și verde. Aș fi fost un mare bleg dacă nu l-aș fi ascultat.

Gâfâiam de câteva zeci de minute bune, se pare că trebuia să mănânc mai puțin înainte de a porni spre cetate. Nici șuruitul apei nu mă mai distrăgea atât de tare. Am fost atât de fermecat de micuțul loc verde din Suceava încât am recunoscut că după Herăstrău Suceava are cel mai cel parc din țară. Atât de simplu și neatins că am ajuns să cred mai degrabă că sunt într-o mică pădurice. Silva e la ea acasă, poate de aceea micuțul pârâiaș se joacă în voie în valea asta periferică.

Ăsta era primul model verde pe care mama gaia mi l-a brodat până la orașul pietrelor dintre dealuri. Cel mai greu moment n-a fost în vale, en contre. După ce s-au ridicat zidurile nevăzute ale orașului trecut încep să îmi port picioarele în spate. Terenul părea enervant de înclinat și orice pas era mai aproape de cer decât de sol. Chiar creatorul a făurit special acest loc pentru aleșii lui !? Oare cum doamne s-au descurcat oamenii ăștia care au trăit pe aici că eu după doar câteva scări îmi scoteam și fierea din mine!
Dar vãd în faţa mea un copilaş care s-a eliberat din cãtuşile mamei sale şi ţâşnise într-o energie frumoasã spre cetate. Atunci am înţeles cum reuşise oamenii trecutului sã vadã oraşul ca pe o scãparea, nu ca pe un blestem. Aveau o energie enormã, nu ca noi astãzi.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Vânători Neamț, la povești cu titanii

Într-o poieniță ascunsă zace un micuț cătun uitat de toți oamenii de pe fața pământului, însă unic în felul lui. Sătenii din Vânători Neamț s-au încumetat și s-au încrezut în soarta unor zimbri care păreau de mult uitați pe aceste meleaguri. Aceste ființe magestice sunt dovada vie că în trupul unor bestii zace suflete plăpânde și bune. Terenul împădurit și verde le este casă acestor ființe odinioară regale. Acest teren parcă rupt din basmele slavone, cu cer senin și liniștit unde nici vântul nu deranjeză acești stejari și brazi este locul ideal pentru acești micuți leneși ai neștiutului. Deși ar putea doborâ fără nici-o problemă un stejar doar pentru că pot ei erau despărțiți de privirile curioase ale oamenilor doar printr-un gărduleț micuț și firav de sârmă.

Doar atât, o biată pânză de metal fină mă ținea să nu îi îmbrățișez pe acești cărăuși păroși. În această rezervație naturală zimbrii sunt în largul lor, au în voia lor cât teren cuprind cu ochii lor imenși și negri. Mă apropi sperios de gardul ăsta plăpând, totul e nou pentru mine. Am văzut în imagini zimbri, însă odată sosit în fața faptului împlinit parcă nici n-aș fi știut de ei până acum. Se unduie greoi și foarte încet. Mișcările mele robotice nici nu sunt băgate în seamă de ei. Alphaul turmei nefiind impresionat de nimic doarmea pe burtă gonind musculițele de pe a lui blană cu sunetele lui monstruase.

Mezinul de cealaltă parte alerga când la hambar, când în țarc. Avea energie, însă soarele era istovitor pentru el și prefera să se ascundă de el. Poate el a fost cel care a îndoit singurul stâlp de beton care acum se pleca în fața florilor. Poate e el mezinul acestei turme, însă tot o bestie de sute de kilograme rămâne. Nu te poți aștepta ca totul să rămână nemișcat în fața ta atunci când ai o jumătate de tonă de curaj și forță. La prima vedere acești monștrii îmblânziți cer o încătușare riguroasă. Numai că nu este neapărat adevărat.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Iași, grădina Domnului

Setea m-a tot purtat așa de-a valma prin oraș, până când m-am apropiat de capătul lui. Știam de pe hartă că aici se află ultima mea destinație a zilei, grădina botanică. Fiind mult mai veche decât cea din Cluj asta m-a făcut și mai curios să o văd. Voiam să văd dacă se ridică la nivelul celei ardelenești, pe care o văzusem deja.
Deși la intrare am dat peste câțiva muncitori care pregăteau grădina pentru sezonul cald am putut să mă bucur de celelalte floricele și pietre neatinse de lopețile salahorilor.

Ieșenii știu să aprecieze cu adevărat un loc liniștit și să își relaxeze mintea prin cultură. Prima persoană care mi-a sărit în ochi a fost o tânără domniță care se delecta cu o carte pe o băncuță pierdută printre teii înalți ai grădinii. La câțiva metri în urmă ei alte două fetițe și mai mici ca vârstă își încercau norocul în arta fotografiei.
Se jucau de-a vațea ascunselea printre frunzele crengilor. Se bucurau de florile copacilor proaspăt înfloriți și chicoteau de mama focului.

N-am vrut sã deranjez pe nimeni. Am privit în jur și am găsit și eu un loc al meu unde am privit natura și am ascultat sunetele venite din tăcerea fără sfârșit.
Vântul pleca crengile copacilor spre mine. Mă înduioșa dragostea micuțelor frunzulițe care îmi cântau ușor la ureche.
De la sol gândăceii ridicau mici temple ca să îmi atragă atenția. Erau atât de drăguțe gâzele care încercau din răsputeri să ajungă la mine. După nenumărate lupte pierdute cu vântul o mică gâză a reușit într-un final să îmi vină de hac. Mi-a șoptit următorul loc unde aveam să merg fără să fiu conștient.

Nu eram pregătit pentru o astfel de pedeapsă. Dar micuța gingășie și-a aruncat bine otrava prin mintea mea și eu am ajuns să mă pierd într-un colț uitat din grădină. Eram eu singur, gândurile mele și foșnetul frunzelor uscate. Doamne ce caut eu aici! În loc să vânez cadre eu vânez teamă și frică de necunoscut.
Da, știam că aici n-avea cum să fie vreo jivină a naturii. Dar oare cât de sigur puteam fi eu! Șușotele făr’ de pereche sau bluza găurită mă punea pe alte gânduri. Nici vorbă de vreun parc în care te relaxezi, ci mai degrabă locul unei crime din CSI.

Capra care behăia de zor din curtea unui neștiut m-a ajutat învoluntar. Zgomotele ei m-au chemat pe drumul principal, care ducea înapoi spre grădină. Și doamne ce bine a făcut!
Am avut parte de un final de tur pe cinste. Am privit soarele cum se masca sub un mic lac artificial și mi-am plimbat pașii printr-o potecuță care rezona cu unul din peisajele cărții ‚A song of Ice and Fire’.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din moldova. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×