Cernica, drumul spre căință

Drumul ăsta e un adevărat drum al căinței. A trebuit să trec prin tot felul de stări. A trebuit să văd demoni și pe unii chiar să îi înfrunt. I-auzeam cum se hlizeau la mine după fiecare palmă pe care mi-o dădeau. Gândurile nu erau calme sub nici-o formă. Nu îmi dădeau pace blestematele. Soldații văzduhului erau la posturi. Își păzeau cazematele lor ruginii. Fabricile și mințile laolaltă zăceau în pustietate. Leagănele erau singurele care se mai mișcau pe aici. Dovada clară că aici niciun om normal nu ar fi rezistat. Și dacă ar fi încercat ar fi înnebunit cu siguranță. 
 
Răpitoarele dădeau raită fabricii de pâine. Un furnal cât cuprinzi cu privirea se ridica de la pământ spre înaltul cerului. Pe lângă mine treceau neîncetat coardele grăbite cu provizii false. Căldura mă nenorocea și ea, nu doar simpla epuizare. Curgeau șuvoaie de sudoare după mine. Simțeam cum mă deshidratez. Beam non-stop apă și eram din ce în ce mai însetat. După tot acest calvar ajung spre bucuria mea pe poteca potrivită. Elucidez micuțul scris de pe piatra albă. Mai aveam doar doi kilometrii până la Dumnezeu. Oricum, pe drum am dat de o altă chirie a Lui abandonată. Și mă întrebam oare așa va fi cea din urmă. Cumva am trecut prin acest trialuri în zadar!?
În deșertul ăsta vietățile sunt aproape inexistente. Singurele animale cântăresc cât umbra lor și respira cu limbile afară. Hienele astea erau mai slabe chiar și decât mine. Se chinuie săracele să supraviețuiască la umbra vreunui copac. Care Dumnezeu știe cum a rezistat în pământurile astea făr’ de apă, acompaniate doar de fata Morgana. Bombardat de atâtea imagini am rămas încleștat, iar în mâna mea dreaptă bucata de platic cilindrică mă anunță că am rămas în deșertul ăsta fără speranță. Dintr-o curte zăresc un durdulan care își storcea și stomacul de căldură. Cârpa din jurul gâtului se contopise cu a lui ceafă lată.
 
După atâta drum istovitor ajunsesem cu o mare bucurie la gura de rai. Potecuța verde înclinată avea să mă treacă parcă într-o cu totu’ și cu totu’ altă dimensiune. Liniștea era singurul zgomot care îmi deranja timpanele jegărite. Începeam să am sentimente de vinovăție. Hainele rupciugoase de pe mine atrăgeau privirile puținilor călugări de pe aici. Ei păreau toți la fel. Aveau același batic în cap, aceeași formă a capului, aceeași ramă de ochelari, aceleași bărbi albe, lungi și nearanjate. Aceleași tunici zăceau pe ei ca pe sârmă. Mă nedumerea un pic aspectul lor aievea. Parcă odată plecat din lumea modernă aceștia și-au abandonat și identitatea.
Precum un rău necesar, așa pot descrie singurul chioșc din curtea mănăstirii. Oricum, în simplitatea lui, era foarte simpatic. Nu era atât de păcătos. La tejghea zăceau câteva delicii culinare, o bucată de brânză, câteva borcane de miere, niște ouă, unele produse de patiserie și câteva delicii simple gătite probabil de țăranii satului sau chiar de călugării mai îndemânatici. Toate îmi făceau cu ochiul, însă eu unu intrasem aici pentru un scop, iar acela era să aflu unde pot găsi un loc de unde să beau puțină apă. Omulețul care s-a înduplecat de inima mea m-a sfătuit să mă las purtat în vale că în fața mănăstirii mari se află o cișmea. Și cât de naturală și rece era ea! Mă bucuram cum fiecare picătură alunecă în mine și îmi revigora sufletul lovit. 
 
Aceeași răcoarea am regăsit și în imensa clădire din zare. Însă mai puternic era mirosul florilor care decorau icoanele sfinților. Mireasma lor mă fermecaseră atât de tare că mă închinam. Nicidecum picturilor, ci petalelor colorate. Ridicat-am frunte de la sol și arunc privirea către cer și întrevăd pe pereții colorați cuvinte indescifrabile românului modern. Chilirica de pe pereți demonstrează autenticitatea și vechimea locașului. După atâtea trânte și palete de emoții pornesc spre valea lacului. 
 
Nu știam clar cum trebuie să arate drumul, dar simțeam că știu drumul. Oricum până la destinație m-am tot întrebat cum Dumnezeu de nu este cunoscut locul ăsta în timp ce mă minunam printre copacii înverziți și blândețea naturii. 
 
Pășit-am agale în continuare și liniștea înmormântală se instaura în jurul meu, doar vântul se mai auzea aivea. Mai gângură uneori dinspre lac. Paradoxal, deși eram într-un loc al morții eterne aplana o plăcere în sufletul meu. Sculpturi ale tristeții mă înduioșau și mă minunau cu frumusețea lor îndurerată. Templele mortuoare erau suflate cu căldură dinspre lac. Singura care mai venea peste aceste betoane reci. Cum dau să mă întorc după timpul petrecut în cimitirul frumos văd lângă o cruce plăpândă o mână de om care se uita nostalgic la bucata de lemn. Parcă își dorea să își revadă familia. Lacrimile i se scurgeau pe obraz lin. Tristețea îl rupsese, însă încă nu cedase. 
Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Brăila, orașul nostalgicilor

Am tot încercat să evit să vorbesc despre locul unde am văzut pentru prima dată lumina soarelui, dar nu am mai putut să stau deoparte și să îmi rețin dragostea care o am pentru locurile natale.
Brăila, pentru mulți dintre voi probabil este cunoscut drept locul unde se află cei mai mulți cuțitari, deși nu toți sunt măcelari, sau locul de unde provin ”arhicunoscuții” Terente și Nicușor. Știu, nu există pădure fără uscăciune, dar când pe lângă aceste personalități faimoase punem numele unor necunoscuți ca Ana Aslan, Nicu Alifantis, Johnny Răducanu sau vestitul mit ”Amsterdam-ul României” parcă nu îmi mai vine să ascund capul în nisip precum un struț.

Decizia de a face un mic tur al orașului a coincis, spre bucuria mea, cu ziua marinei, una din cele mai mari sărbători prin care Brăila reînvie în fiecare an. Așa că dacă, deobicei, Brăilă este un port destul de liniștit fără prea multe evenimente notabile, sau degrabă fără evenimente, în fiecare an pe 15 august la Brăila toată lumea i-a cu asalt faleza orașului dorind să vadă parada și jocul marinarilor.
Chiar dacă am ajuns destul de dimineață nu mă așteptam să fiu trezit la propriu de tunurile vapoarelor care își puneau în exercițiu artileria și spectacolul de fum.
Deobicei nu găsești atâta lume pe micuțele restaurante improvizate pe bărcuțele de pe malul Dunării, însă în aceea zi parcă tot orașul venise să ia micul dejun alături de valurile line ale Dunării.

Încercam să îmi savurez liniștit berea matinală alături de tatăl meu, care de cealaltă parte a mesei se bucura de cafea lui espresso când dintr-odată timpanul stâng îmi cedează, inima o ia la fugă, pupilele mi se dilată. Acestea erau reacțiile organismului meu atunci când am făcut cunoștiință pentru prima dată cu tunurile marinarilor.
Cei drept, într-un fel a fost greșeala mea că m-am speriat. Era cât se putea de evident că la un moment dat acești coloși ai apelor își vor încorda mușchii, însă eu arogant mic încrezut ce era, am preferat să stau cu spatele la ei chiar în cea mai importantă zi a lor. Și asta mi-a fost răsplata. Înafară de mine, doar un singur copil de câteva luni mai era speriat de această frumoasă paradă maritimă.

Într-un final, m-am întors către acești herculieni ai albastrului infinit și încerc să văd ce văd oamenii de lângă mine. Vreau să cunosc acel sentiment de bucurie și mândrie pe care îl poartă toți în acele corpuri scofârșite de căldura insuportabilă a zonei.

Încet precum o adevărată piesă de teatru am văzut cum de pe Dunăre doi drăcușori de metal atacau Gara Fluvială a Brăilei. În apărarea acesteia trei nave care se aflau în apropiere s-au luat la trântă cu cei doi năzdrăvani. De pe cer două micuțe ”păsări” au venit în aportul celor trei nave fluviale și astfel ziua a fost salvată de marinarii români.
A fost un spectacol drăguț, chiar dacă nu se ridică la nivelul orașelor mai mari precum Constanța. Organizatorii nu au dezamăgit și au făcut un joc de fum și zgomot minunat. Pe urmă, precum o adevărată paradă națională și-au făcut apariția pe rând navelele mai mici ale armatei, urmate de cele ale poliției de frontieră și tot așa.

Dacă pe mal, oamenii simpli se bucurau în felul lor de această ocazie anuală pe Dunării turiștii și oamenii care dețin diferite bărcuțe se bucurau să imortalizeze momentele care mai de care mai frumoase.
Această paletă de culori a fost mereu o adevărată mândrie a acestor oameni, încă din cele mai depărtate timpuri. Din câte am înțeles de la cei bătrâni Brăila fusese odinioară un adevărat port, chiar dacă Dunărea nu a permis bărcilor mai mari să ajungă aici, aceasta nu a fost nici-o problemă și rând pe rând vapoarele mici și medii au făcut cunoscută perioada înfloritoare a orașului.
Din păcate aceste momente au devenit astăzi doar simple amintiri și în memoria lor în fiecare an marinarii care veghează orașul încearcă o dată pe an să reînvie acele frumoase clipe.

După această demonstrație minunată venită din partea neînfricaților apelor am început să colind străduțele orașului dunărean. Am lăsat în spate zona Portului și am urcat către centrul orașului, unde se află simbolul orașului ”ceasul turn”. Până aici am avut plăcerea și bucuria de a da peste un băiat care se afla într-o mică cursă prin țară. Bucuria de a fi oprit și întrebat de unde și unde se duce se poate vedea chiar pe chipul lui.
Odată plecat am realizat că ”micuțul” meu oraș nu este sub nici-o formă micuț sau ferit de ochii călătorilor curioși de ce se află în jurul lumii.
Așa că am pornit spre simbolul orașului și mai fericit și mândru. Privind cu atenție obiceiurile zilnice ale pensionarilor aflați pe băncuțele din centrul orașului.

Jocurile de șah, table sau rummy mai pot fi văzute și astăzi în inima orașului practicate de persoanele trecute de mult de prima tinerețe. Fericirea lor este atât de adevărată atunci când aceștia câștigă în fața prietenilor, o adevărată bătălie a minții și a norocului se duce între aceștia. Viața este simplă aici, însă pură, frumoasă, dar liniștită. Poate fi considerat un oraș plin de bătrâni, însă când în jurul acestora observi un număr cât se poate de mare de copii sau tinere cupluri realizezi că Brăila a fost și va fi un oraș al oamenilor simpli, dar sufletiști.
Termin și periplul în zona simbolică a orașului, îmi iau rămas bun de la Traian și mă îndrept spre marea grădină a orașului, cum este cunoscut parcul emblemă a Brăilei. Eram conștient că era o sărbătoare imensă pentru întregul oraș, însă nu conștientizasem încă faptul că pe lângă ziua marinei era sărbătorit și orașul.

Astfel, am avut o surpriză, în grădină am dat peste ansamblul famfarei militare. Plimbările liniștite au căpătat o alură patriotică, picioarele mele parcă simțeau nevoia de marș militar, culoarul drept din fața mea începea să pară cu o stradă cucerită de armata națională și bravă. Mă simțeam unul din mulțime, un vestitor al biruinței naționale.
Din dreapta asupra mea veghea marele poet național Mihai Eminescu. Începusem să îmi intru în personaj extrem de bine, dacă mi-ar fi pus cineva în acele momente hainele regale în brațe le-aș fi îmbrăcat într-o clipă și aș fi plecat la oaste. Însă m-am trezit, era doar un vis, muzicanții au făcut pauză și vraja lor dispăruseră precum o sirenă ar fi amuțit.

Sfârșitul de zi m-a găsit nostalgic pe străzile centrului istoric a orașului de pe malul Dunării. Fosta stradă Regală, astăzi cunoscută drept strada Mihai Eminescu nu mai adăpostește ca odinioară baruri, restaurante sau locuri de întâlnire pentru localnicii dornici de o băutură rece, însă mai amintește de acele vremuri. Acum pe străzile pavate cu piatră cubică își fac loc negustorii de antichități. Influențele fostelor nații care s-au aflat prin treacăt și-au lăsat amprenta, localnicii vând de la măști venețiene la ceasuri elvețiene, lămpi rusești, sau porțelan asiatic.

Aceasta este Brăila de astăzi, un colț de lume care a fost vizitat de o sumedenie de nații de-a lungul anilor, fiecare lăsând o bucățică în istoria orașului. Brăila este un oraș care amintește de momentele frumoase ale perioadei interbelice pe care România a cunoscut-o cu mult timp în urmă. Orașul de la malul Dunării este un oraș al negoțurilor și astăzi portul Brăilei fiind unul dintre cele mai importante din țară.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Târgoviște, înainte-mergatorul culturii

Ploaia, acest dușman nevăzut al călătorilor, a părut că m-a prins într-o cușcă de cum am coborât în Târgoviște. N-ar fi prima dată când ne duelăm cot la cot. Din păcate prima dată aceasta a avut avantajul terenului accidentat și m-am recunoscut învins.
Nu și de data aceasta, așa că ud sau nu mi-am văzut liniștit de colindat și vizitat orașul în care odinioară Mircea, Vlad sau Constantin decideau soarta vlahilor.
Ironic sau nu, prima oprire în fosta capitală a munteniei a fost într-un local cu specific turcesc. Aici m-am delectat cu patru mici bucățele de baclava și am băut un ceai turcesc.

Pentru cei obișnuiți să consume ceaiul precum britanicii sau rușii să știți că ceaiul turcesc este o mostră puternică, o adevărată aromă de toamnă.
După câteva balade și declarații de dragoste pe ritmuri arăbești acompaniate de povești în familie și chicotele prichindeilor salut respectuos doamna din colțului barului care probabil purta o conversație cu cei dragi pe telefonul plin de zgârieturi și bușituri și ies din local.
Afară dau de data aceasta de sora mai mică a ploii, umiditatea. Se pare că vântul împrăștiase norii grei de ploaie, iar acum aceștia se scuturau precum o stropitoare într-o zi de toamnă.

Chiar dacă mașina cu care am venit în Târgoviște m-a lăsat la intrarea în oraș, până la Curtea Domnească, cea mai importantă atracție a orașului, am făcut un drum de maxim douăzeci de minute, mers lejer.
Casele care animă imaginea orașului dau mult un aer interbelic. Locuințele cu balcoanele spațioase, detaliile din exteriorul clădirilor și ferestrele uriașe colorează străzile pavate cu piatră cubică.
Ieșind de pe aceste căi de mult bătătorite dau în fosta curte domnească. Timp de cinci secole pe aici mulți domnitori pământeni au securizat granițele muntenilor.
Fiecare și-a pus amprenta asupra actualului muzeu al orașului. Cel mai cunoscut simbol al orașului, Turnul Chindiei, a fost construit în timpul domniei lui Vlad Țepeș.

Aparent acest turn este unul destul de micuț, însă odată intrat în inima lui, imaginea este cu totul alta.
Secționat pe trei nivele, turnul dispune de una din cele mai sigure scări circulare pe care am avut plăcerea să merg. Pentru cei cu inima slabă vă previn, dacă nu o să vă fie frică de starea turnului, care este impecabilă, o să aveți mici probleme cu înălțimea.

Odată ajunși în vârful turnului, veți putea ieși la suprafață printr-o mică ușiță, care seamănă mai degrabă cu o debara de bloc. De jur împrejurul ușiței se află zidurile turnului care se transformă într-un turn de veghe. De aici aveți ocazia de a vedea panorama orașului. Vechile ziduri ale cetății, locuințele interbelice, blocurile comuniste și stadionul municipal, toate compun o paletă de culori de neuitat.
De la această înălțime m-am bucurat de priveliștea pe care mi-a oferit-o turnul. Tot de aici am întrezărit și o clădire care mi-a trezit o mică curiozitate. La intrarea ei se afla o statuie a unui bătrân cu o carte în brațe. Hmmm !
Aveam să aflu ulterior că aceasta era de fapt muzeul tiparului. După cum spune și numele aici se află cel mai vechi tipar din România. Intrat aici m-am simțit ca un copil care intră într-un muzeu plin cu dinozauri.

Orice exponată îmi trezea emoții și respecte în inima mea mică și efemeră. Toate cărțile din sticlele prăfuite erau atât de sonore, încât aveam impresia că e un vis.
Nici în cele mai frumoase vise de noapte nu mi-aș fi imaginat că voi vedea vreodată una din edițiile Gazetei Transilvănene sau cel puțin o carte românească scrisă în limba slavonă.
A fost un adevărat prilej, o mare onoare și o bucurie sufletească !Ploaia, acest dușman nevăzut al călătorilor, a părut că m-a prins într-o cușcă de cum am coborât în Târgoviște. N-ar fi prima dată când ne duelăm cot la cot. Din păcate prima dată aceasta a avut avantajul terenului accidentat și m-am recunoscut învins.

Nu și de data aceasta, așa că ud sau nu mi-am văzut liniștit de colindat și vizitat orașul în care odinioară Mircea, Vlad sau Constantin decideau soarta vlahilor.
Ironic sau nu, prima oprire în fosta capitală a munteniei a fost într-un local cu specific turcesc. Aici m-am delectat cu patru mici bucățele de baclava și am băut un ceai turcesc.
Pentru cei obișnuiți să consume ceaiul precum britanicii sau rușii să știți că ceaiul turcesc este o mostră puternică, o adevărată aromă de toamnă.
După câteva balade și declarații de dragoste pe ritmuri arăbești acompaniate de povești în familie și chicotele prichindeilor salut respectuos doamna din colțului barului care probabil purta o conversație cu cei dragi pe telefonul plin de zgârieturi și bușituri și ies din local.

Afară dau de data aceasta de sora mai mică a ploii, umiditatea. Se pare că vântul împrăștiase norii grei de ploaie, iar acum aceștia se scuturau precum o stropitoare într-o zi de toamnă.
Chiar dacă mașina cu care am venit în Târgoviște m-a lăsat la intrarea în oraș, până la Curtea Domnească, cea mai importantă atracție a orașului, am făcut un drum de maxim douăzeci de minute, mers lejer.
Casele care animă imaginea orașului dau mult un aer interbelic. Locuințele cu balcoanele spațioase, detaliile din exteriorul clădirilor și ferestrele uriașe colorează străzile pavate cu piatră cubică.
Ieșind de pe aceste căi de mult bătătorite dau în fosta curte domnească. Timp de cinci secole pe aici mulți domnitori pământeni au securizat granițele muntenilor.

Fiecare și-a pus amprenta asupra actualului muzeu al orașului. Cel mai cunoscut simbol al orașului, Turnul Chindiei, a fost construit în timpul domniei lui Vlad Țepeș.
Aparent acest turn este unul destul de micuț, însă odată intrat în inima lui, imaginea este cu totul alta.
Secționat pe trei nivele, turnul dispune de una din cele mai sigure scări circulare pe care am avut plăcerea să merg. Pentru cei cu inima slabă vă previn, dacă nu o să vă fie frică de starea turnului, care este impecabilă, o să aveți mici probleme cu înălțimea.

Odată ajunși în vârful turnului, veți putea ieși la suprafață printr-o mică ușiță, care seamănă mai degrabă cu o debara de bloc. De jur împrejurul ușiței se află zidurile turnului care se transformă într-un turn de veghe. De aici aveți ocazia de a vedea panorama orașului. Vechile ziduri ale cetății, locuințele interbelice, blocurile comuniste și stadionul municipal, toate compun o paletă de culori de neuitat.
De la această înălțime m-am bucurat de priveliștea pe care mi-a oferit-o turnul. Tot de aici am întrezărit și o clădire care mi-a trezit o mică curiozitate. La intrarea ei se afla o statuie a unui bătrân cu o carte în brațe. Hmmm !

Aveam să aflu ulterior că aceasta era de fapt muzeul tiparului. După cum spune și numele aici se află cel mai vechi tipar din România. Intrat aici m-am simțit ca un copil care intră într-un muzeu plin cu dinozauri.
Orice exponată îmi trezea emoții și respecte în inima mea mică și efemeră. Toate cărțile din sticlele prăfuite erau atât de sonore, încât aveam impresia că e un vis.
Nici în cele mai frumoase vise de noapte nu mi-aș fi imaginat că voi vedea vreodată una din edițiile Gazetei Transilvănene sau cel puțin o carte românească scrisă în limba slavonă.
A fost un adevărat prilej, o mare onoare și o bucurie sufletească!

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Bușteni, ezitarea

Niciodată nu am luat ca atare avertismentele primite din partea salvamontiștilor, însă după ce natura și-a arătat fața ei frumoasă și sălbatică am realizat că acele vorbe pe care le-am ignorat atâta vreme nu erau spuse în zadar deloc.
Pe o vreme care trăgea mai degrabă la somn, am plecat împreună cu un amic, către o aventură greu de uitat. Ne-am decis că noi putem învinge orice vânt, ploaie și nici-o ceață nu ne poate sta în cale. Vreau să recunosc, că deși par cam iresponsabil, am consultat înainte de a mă avânta la drum și părerea unui salvamontist.

Parcă și-l văd și acum, un tip peste media normală, trecut de mult timp de prima tinerețe, puțin ruginit din cauza vremii, însă nu o să uit rânjetul, după ce i-am zis mărețul plan. Replica lui a fost și mai dureroasă.
– Nu sunteți echipați corespunzător, dacă printr-un miracol ajungeți sus veți coborâ doar la primăvară.
Am vrut să îi demonstrez contrariul, însă cu cât urcam și vedeam grupurile de oameni care coboarau speriați de norii care nu prea erau prietenoși atunci am realizat că poate avea dreptate acel om și noi suntem prea încăpățânați.

Încăpățânarea noastră ne-a dus foarte aproape de Cascada Urlătoarea, priveliștea montană în această perioadă este mirifică, culorile naturii sunt atât de diverse și extrem de intense, încât aveam impresia că sunt în Middle Earth. Mă așteptam în orice moment să mă trezesc cu un elf lângă mine care să mă ghideaze către destinația mult visată, însă la doar cinci metri cascadă am auzit un sunet ciudat, parcă ar fi fost un răgnet de animal, urmat de un altul și un altul.
Pentru prima dată în două zeci de ani am înțeles ce înseamnă setea de viață și doar o secundă ne-a luat ca să dispărem de acolo. Orice ar fi fost, lup, urs, mistreț sau orice animal nu merită riscul așa că dacă urcarea celor 320 metri ne-a luat cel puțin juma de ceas coborârea lor nu a durat mai mult de cinci minute.
După ce am scăpat și am decis să ne adăpostim de ploaie măruntă și sâcâitoare care nu ne dădea pace, totuși nu ploaia era în mintea noastră, ci gândul de reîntoarcere, nu puteam să ne liniștim, ne simțiam atât de frustrați și dezamăgiți de noi.

Însă, după ce am stat mai mult timp pe gânduri și am calculat fiecare ipoteză a ceea ce ar putea să ni se întâmple am realizat că trebuie să ne reîntoarcem cu altă ocazie, nu merită riscul.
Chiar dacă nu mai aveam de gând să ne avântăm în natură nu puteam să plec așa ușor din Bușteni, nu așa ușor, așa că am plecat spre oraș să vedem de-al doilea punct turistic din zonă, Castelul Cantacuzino.
Drumul a fost extrem de ud, la propriu, chiar dacă am fost conduși la un moment dat, de un ospătar din cadrul Restaurantului Cantacuzino, un gest foarte frumos din partea lui, tot am reușit contra performanța de a intra în castel uzi din cap până în picioare.
Odată ce am intrat în castel am fost atât de captivat încât am uitat să mai fac și fotografii. Și acum mă bufnește râsul când îmi amintesc reacția ghidului
– Te-am văzut că te minunezi atât de tare, dar nu te-am văzut să fii făcut măcar o poză.

Cu fiecare ocazie pe care o am spun mereu că eu câteodată sunt extrem de isteț, de-a dreptul genial, însă sunt momente când prostia mea atinge cote inimaginabile.
La final, când mai aveam două lucruri de văzut, doar atunci am tras și eu puțin, până atunci singurele imagini care au rămas sunt doar în mintea mea.
Totuși, mi-am promis un lucru anul viitor, nu este primul, însă cum am zis și despre Râșnov așa zic și acum. Anul viitor sau chiar de ce nu anul acesta voi revizita cu prima ocazie Castelul Cantacuzino. Nu doar de a-mi lua revanșa, ci de a mai putea sta puțin în interiorul vilei.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Sinaia, spirit regal și pur

Sinaia poate fi descris ca locul în care istoria, natura şi liniştea par a se fi întâlnit laolată. Pentru mine acest sat reprezintă exemplul perfect de comunitate turistică, deşi este extrem de vizitat în fiecare anotimp localnicii au reuşit să păstreze aerul cald şi liniştit de parcă ai fi tu primul turist care a vizitat vreodată această locaţie montană.

Poate exact acest lucru l-a atras şi pe fostul domnitor al României Carol I, care după ce a fost încoronat domn al ţării şi-a ales ca şi reşedinţă a Castelului Peleş, loc de unde a domnit nu mai puţin 48 ani, satul Sinaia. Acum majoritatea turiştilor care vin să vadă zona de la poalele munţilor Bucegi doresc să cunoască sentimentul de a fi dintr-o familie regală, toată suflarea doreşte să își transforme visul de a fi rege sau regină măcar pentru o secundă. Singura amintere vie a trecutului cel mai bine păstrată care aminteşte de Regatul Românesc se află aici.

După un drum destul de obositor, în care am decis să merg pe propriile picioare spre castel, ajung într-un final secat de energie. Aici totul pare ca un munte Olimp modern, cu o terasă extraordinară, priveliște montană te face să crezi că ești la marginea dintre real și utopic, mirseasma bravilor molizi şi cerul de un albastru neînchipuit completează tabloul perfecţiunii.

Incinta curţii Castelul este întradevăr o copie reuşită a celor din Germania, ţară originară a fostului rege Carol I. Însă, ce mi-a încântat ochii a fost interiorul, deşi am avut ghinionul de a fi închis etajul al doilea al clădirii. Interiorul actualului muzeu m-a trimis la vânătorile africane, la petrecerile orientale sau la șuetele occidentale, toate aceste mixuri greu de conceput putând fi zărite în cadrul muzeului ca fiind cadouri ale fostelor dinastii regale.

Coborând înapoi spre sat pentru a vedea Mănăstirea Sinaia am trecut pe lângă Cascada Urlătoare. Deşi nu este recomandat să te apropii prea mult de aceasta, mai ales în zonele unde această atinge o viteză destul de mare, nu este restricţionată coborârea către pârâul Urlătoarea. Da, curiozitatea şi emoţiile m-au înmânat şi pe mine, m-am apropiat cât am putut de mult şi deşi l-a un moment dat am avut impresia ca o să fac un mic duş rece tot recunosc că mi-a plăcut la maxim.

Ultimul punct turistic pe care am reuşit să-l mai vizitez în Sinaia a fost Mănăstirea. Ajuns pentru prima oară în grădina Mănăstirii căutam disperat să văd de ce această este cunoscută ca fiind drept “Catedrala Carpaţilor”, însă atunci când am dat de o potecuţă peste care oricine ar fi trecut cu vederea atunci am înţeles. Vechea mănăstire şi-a câştigat cu adevărat renumele, grădină liniştită, înconjurată de mici cămăruţe care odinioară au fost adăpost a nenumăraţi călugări care şi-au dedicat viaţa în numele lui Dumnezeu şi în mijlocul “scenei” vechea Biserică, acum atracţia numărul unu a mănăstirii.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

Bărăgan, un altfel de eden

Rareori mi-a fost dat să mă reîntorc pe acasă, după ce am plecat. Pentru cei care nu mă cunosc personal, ăsta e unul din materialele în care voi pune puțin suflet în peniță.
Nu mereu am fost un puști împătimit după aventură și iubitor de munte, poate de aia am ajuns așa. M-am născut și am crescut într-una din cele mai vechi și sărăcăcioase colțuri ale țării românești, Bărăgan.
Am crescut pe ulițele îmbâcsite de țărână și pline de prichindei desculți, fără griji de boli, bacterii sau chestii de genul ăsta.
Am mâncat din aceeași farfurie cu mulți dintre prietenii mei și nu ne-a fost frică vreodată că vom lua vreo boală unul de la celălalt.

Deși am fost mai firav față de ceilalți amici ai mei nu m-am ferit de la muncile câmpului. Mi-am dorit să mă călească traiul prin sudoare, căldură și sete.
N-am avut noi vreun munte sau vreo mare prin împrejurime, însă ne-am bucurat în felul nostru. Am colindat câmpia în lung și lat, ne-am scăldat prin canale de irigat sau am pescuit pe unde am apucat.
Un lucru cert l-am putut învăța cât am copilărit în acest loc greu încercat de natură. Trebuie să mulțumești cerului sau gaiei că natura încă este vie, oricum rezistă ea, greu încercată sau nu.
Lucrul ăsta l-am putut observa în comportamentul copiilor. Chiar dacă aceștia nu sunt conștienți de multe pe care le fac sau zic, ei sunt moștenitorii de obiceiuri și tradiții ale unui popor.

În fiecare vară șatrele de copii ne adunam la colț de stradă cu mare strigătură, zumzetul nostru putea trezii și cele mai crunte beții. După ce reușeam să ne strângem un număr considerabil de prichindei porneam apoi în racolarea de cireșe, vișine sau piersici.
Alții mai vânoși dintre noi se duceau la marginile satului și se urcau în căruțele care veneau de pe câmp și aruncau celorlalți sau în șanțuri pepenii ăi mai mari și zemoși.
După ani și ani în care m-am pierdut, regăși și transformat prin București am decis să revin pentru o scurtă perioadă pe acas’ la plăcerea rudelor dragi și în special a prietenilor rămași sau proaspăt reîntorși și ei în Bărăgan.

Am colindat din nou ulițele satelor, am dat o mână de ajutor la muncilor istovitoare ale pământului, ne-am relaxat pe urmă, ne-am înfructat cu bucate alese precum odinioară. Ne-am bucurat de aerul rece al verilor din câmpie la un pahar sau bidon de bere rece, proaspăt scoasă din groapa pământului, care ține loc de frigider în verile toride. Și am avut timp să contemplăm.
Aici timpul parcă stă locului, grijile oricât de apăsătoare sunt nu au forța necesară de a te doborâ. Datorită locului și mediului oamenii de aici sunt, întradevăr mai duri, însă aceștia au scopuri bine intenționate.

Dacă v-a plăcut acest material și simțiți nevoia de a împărtăși povestea cu familia și prietenii eu n-am să vă opresc. Chiar am să vă susțin să vedeți și imaginile din wallachia. Iar dacă energia tot mai este în sufletul vostru vă invit să susțineți proiectul artistic pe contul de Patreon!

×